PETRE PANDREA – SCHIŢĂ DE PORTRET

Fiu de orăşeni cu origini rurale şi cu o casă de copii, PETRE PANDREA (pe adevăratul său nume, Petre Marcu) a văzut lumina zilei în oraşul Balş, judeţul Romanaţi (azi, Olt), la 26 iunie 1904. Urmând pilda unui văr mai mare, Neica Tudor, mort din nefericire în Primul Război Mondial, frecventează mai întâi cursurile faimosului Liceu Militar de la Mânăstirea Dealu, unde se bucură de şansa de a-l avea ca director de studii pe cunoscutul filosof Nae Ionescu, într-o vreme de entuziasm cărturăresc al acestuia, când încă nu fusese contaminat de ideologia extremei drepte. Dar cariera de militar nu-l atrage pe tânărul Petre Pandrea, astfel că pentru ultimul an de liceu şi bacalaureat se transferă la Colegiul Naţional „Regele Carol I” din Craiova. Urmează apoi, timp de trei ani (1923-1926), cursurile la zi ale Facultăţilor de Drept, Litere şi Filosofie din Bucureşti, ca şi cursul de Istorie Antică şi Arheologie al lui Vasile Pârvan, obţine licenţa în Drept cu magna cum laude, şi, după un fructuos stagiu de practică (şase luni), în calitate de secretar al cabinetului de avocatură al profesorului Anibal Teodorescu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai respectaţi maeştri ai barei româneşti, pleacă pentru şase ani (1927-1933), cu o bursă de studii obţinută prin concurs, la renumite universităţi din Germania, Franţa, Italia, Austria, Cehoslovacia, Varşovia, unde se concentrează în primul rând asupra Enciclopediei Dreptului, dar urmează în acelaşi timp şi cursuri de Economie Politică, Metafizică şi Sociologie, întorcându-se în România cu un prestigios Doctorat în Drept, obţinut la Berlin, cu un bagaj cultural academic de invidiat şi cu o mare dorinţă de a se implica în rosturile cele mai adânci ale ţării.

Toată această perioadă a studiilor universitare este marcată de nenumărate activităţi ştiinţifice sau publicistice de o impresionantă consistenţă şi diversitate, care încep să dea măsura alcătuirii complexe a acestui tânăr studios, cu o mare rigoare în ceea ce priveşte cheltuirea timpului, cu o imensă capacitate de efort intelectual, cu o fenomenală uşurinţă de asimilare a limbilor străine, cu o nestăvilită poftă de lectură şi cu o puternică personalitate creatoare. Astfel, în 1928, împreună cu alţi doi colegi de studenţie berlineză, publică, în revista „Gândirea” din Cluj, Manifestul Crinului Alb, care, dincolo de teribilismul vârstei, este încercarea de găsire a unui drum autentic, neconvenţional, în gândirea, literatura, arta şi cultura românească, ferit de servituţi şi de ipocrizii tradiţionale sau de conjunctură, un drum mai curat şi mai drept, corespunzător cu aspiraţiile tinerei generaţii de cărturari români, în perspectiva unui viitor încărcat de promisiuni, dar şi de grave ameninţări.

Tot în acea perioadă, în paralel cu activităţile studenţeşti, îndeplineşte o vreme şi funcţia de ataşat de presă al Legaţiei române de la Berlin. În această calitate, face un voiaj la Paris, pentru a-l cunoaşte pe Brâncuşi şi a-i propune să deschidă o expoziţie personală în capitala Germaniei. Demersul oficiel nu-i reuşeşte, dar Brâncuşi îi oferă în schimb tânărului de 24 de ani, „cobiliţar şi european” ca şi el, prietenia şi inima sa pentru o viaţă. Aşa  se va naşte, peste câteva decenii, trilogia critică şi memorialistică închinată marelui sculptor român. În 1929, la cererea expresă a lui Nicolae Iorga, Petre Pandrea descoperă, după adevărate aventuri prin tainiţele marilor biblioteci apusene, Cronica germană a lui Ştefan cel Mare, întocmită de Albertus Schendl, unul din medicii domnului moldovean. Este vizitat la Berlin de profesorul G.C.Mironescu, care l-ar fi vrut continuatorul său la catedra de Enciclopedia Dreptului, ca şi de profesorul Vasile Pârvan, care văzuse în el un strălucit urmaş în domeniul studiilor arheologice. De altfel, în mediile cărturăreşti ale vremii, pe o plajă extrem de largă, de la Nae Ionescu ori Nichifor Crainic la Zaharia Stancu ori Geo Bogza, Petre Pandrea este văzut ca „noul Iorga” al culturii româneşti.

Întors definitiv în ţară în vara anului 1933, el renunţă însă la ideea unei cariere diplomatice sau universitare, şi se dedică profesiei de avocat, cât şi îndeletnicirii de jurnalist de stânga, performând pe ambele fronturi. Ca avocat, ca slujitor al dreptăţii, se consideră din capul locului „un medic de leproşi penal”, intrând ca apărător în cele mai complexe şi mai primejdioase cauze şi punându-şi în joc chiar şi libertatea sa, atunci când are convingerea că sunt ameninţate capetele unor nevinovaţi. În acelaşi fel este tratată şi jurnalistica sa: ca un crez şi ca o misiune. Ani la rând, Petre Pandrea şi-a scris zi de zi editorialele şi articolele sale de atitudine, avertizând continuu opinia publică asupra ascensiunii fascismului şi nazismului.

Dar visul său era acela de a se realiza ca scriitor, printr-un roman-fluviu, printr-o Patetică valahă, cum o numeşte el, care să adune „în brocartul ei” toată istoria vremurilor cumplite pe care le-au trăit marii noştri înaintaşi, începând de la anonimii anticelor pietre funerare şi până la George Enescu, Ştefan Luchian, Constantin Brâncuşi sau Mateiu Caragiale. În aşteptarea momentului când avea să-şi găsească răgazul de a da viaţă acestui monumental proiect, Petre Pandrea adună cu migală un vast material documentar şi, în acelaşi timp, îşi exersează stilul în renumitele sale „Portrete şi controverse” dar mai ales în jurnalele intime, care aveau să-i aducă, în cele din urmă, faima sa de neîntrecut cronicar al timpului său, dar şi grele detenţii în închisorile comuniste.

În 1944, când România intra în întunericul comunismului de tip sovietic, Petre Pandrea avea 40 de ani, o vârstă a împlinirilor şi-a certitudinilor. Înţelegând foarte repede deosebirea fundamentală dintre socialismul teoretic, pentru care militase ani în şir, şi socialismul real, adus de tancurile sovietice, el refuză să colaboreze în vreun fel cu regimul politic instaurat samavolnic în ţară, deşi foştii săi asistaţi juridic, ajunşi la pârghiile de comandă ale Puterii, îi propun demnităţi dintre cele mai înalte, printre care şi aceea de ambasador al României la ONU. Intrînd însă 䳮o䱧c䳯o䳧m乯c乼!偭e偻c勼i勿!勣u勢aᙿu噯s噭u圧ţ奯m奵!姿s姵m嫹i嫽!屽m尺s巷m峷o巭!᧫s忯e忯o恣i息s惹q惺i找c承q癩i癭o盶!盷a桬e砥e穭!穯m絿m絩c緭s綮!繯i繬i绵ã绮e羰m翱i翼e翽q蛵s蛶e螯 蟥u諾u詼ï諾!諳ă蹬i蹭e軣u軶i郺uჿa酾e酿o鏳-鏤c鏶u鏷ş镹!闿o镫w镭a蕳a镱e闥!闾i阱c陷!靾i靭!顾e顿u顷u顨m顿c顽sᩴa驵e髳!鋴e鬴g鯷o魶i魺e鬹ş魻!魼e鬽a魿ţ魿u魮e魭!魲e魯u魷u魫e魭a魯c魭q魱s魵!Űo⇬i郼kţă⇠ş都#ųo⇣i都oă,⇠p都oŴr⇵ ჼsťp⇴a곽gĠş⇩ 곭fťv⇃r꒯"čT⇯a곽gĠa⇣e㩷vݥa⇠a㩶gɡu⇠s㭷/ɩ ⇡d㩷c̃ ⇤o㩷ăȠr⇵i㩾ăŴo⇡r㩷"ųt⇡g㩿kĠd⇥ 㫾nգh⇩s㩿cŲe⇠p곯nࡩt⇩c궏:Ġp⇲i⩿wͬ,⇠f㭷ră ⇮n꣯cɤr⇡r곭"Ūu⇲i곭kѣă⇠ş㩿"Ŧă⇲ă겭c੯n⇤a곭nšr⇥,겭îŮt⇲e㩶3Ĵ ⇡p곿k୬i⇥ 경;Ĵ8⇭1경"Ůo⇩e㩿bŲi⇥ 경;ี2⇻ 곭nĠd⇯i곭gɡ,⇠î㩾vŲe⇠2겿"ᝯc⇴o곭bŲi⇥ 경;ȵ8⇭1㩿"šp⇲i곭k॥ ⇱9겿6Ĭ ⇰a⳿vɥ ⇡ ᩷nťi⇠c⳯nͤaⅭn궇rũ ⇬a겭3ȵ ⇡nみ"Ťe⇠mꓽnൣă⇠s⡭nni⇣ăࢭ"ͰeǮt㩶wĠu⇮ 곽r॥t⇩n곿"ţo⇭p걬oŴ Ǯm㩴oŴr⇩v곭 ᅯrǢn곭wũr⇩i격sůc⇩a㩾kųtǥ.貭Îɮ ⇴oꓽcŬ,ⅠpꓭsŴeƠz㡷cť ⇡nꓭ"౤eƠp豶kźoîiⱭrat⇠p᩿nũt⇩c谭"în⇠u೮gŬe⇠d賭nȠc⇥l㩧"maǩ 곯wѭp⇬i공gĠt⇥m⣯kţe⇠c᡿oŵn⃩s賽gĺ ⇏c⳯gŬe⇠Mᩧrࡩ,↠P⡿vťş⇴i겭"́i⇵dಭ ŕrǡn賽s e⇴c᩾"DaDz ⳯kխiⅣ ꣯wĭi⇠p㩿cŴeǠf㩶âŮgǥ ⱯoŮş⇴i곭nţa⁠s걭 Ťe↠o੿"Ŭi⇢e⳿.℠C⇨i곭rĠş⃩ 곯nĠa⇣e㩾eĠî⇮g곿oźi⇴o곭rť ⇣o⳯fɩţ⇩i㩾"ťl⇠rⶋo௢nǥ ⓵nĠp⇯r걽/ɤr⇡p㡧nĠaǬ ⣽o͡n⇩s곭wŬu⇩ 곯wɤi⇣i᩷rĬ ⇣a겭şѩ ⇡l겭wŭa⇮i곿oɵl⇵i≾"înⅠg곭nͥr⇡l꒯"Łs⇴f곭n̬ ⇴i㩯p dǥ 곽cࡴr⇵ ⣭nũ,⇠î걯vѲeⅠd≧cťm⇢r곭g 1ⅹ4Ⓗ/Ůo⇩e곭bri⇥ 㩳;ĵ2⇬ ⡭c̠p⇲oꓽwŮe⇲e೩"Ѧo⇳t㩷nŵi⇠pⱿk᝭-⃭i곮kųt⇲uಭMͩhši㉾"ōaǮo賭nࡥs⇣u겭"ťsⅴeꢭcŬe⇳ ⣾nĠu⇮aᩮkŭiŴa곽g␠PDze⷟gŤi⇮tⳭ"ɡl℠A㩷cŤeⅭi곭k༠d⇥ 곻uŢ ⇐ă곭âɮt⃠dቧ"Ŭa↠O곯nብl⇥ ్aŲi⇬ Ɐ"ɩnⅳt㩯tuţ⇩e겭c㭯n⇳t⃭vŵiⅴăⲭcѤ ⇨o㩧"ŤeǠf೭o፡r⇥a견kŮtⅥl㩷cɴu⃡l㩿văţ⇩i겭rͯmǢn꣭şŴiǠa賯wnsŃ ㉾cĠoǣn궏.ࠠp⇲iⱯvŲe⇠c곭rť ⅟i㨴oŵl⇣iⲭcţaǤeⳭkţiⅥn걭"ţu⇠s꣼cŴe⇠v곭chi⇠dⳭ"ųe⇲v곭cũu⃮ 곏nĠa⇣eⳭstăⅠc곭nũt⇡t賭.Рe⇬ ㉯rŧaⅮi⳿g͡z⇃ ꓿gźi⇳t곭nţa⇠p㩲kŮ ⇣u賭vյr⇃ 귟k s⇰iⱿkɴu⃡lみvatť,겭îŮs⇵f곭gţi⇮dꂭrͲi⇮ 㡷zťm⇰l蓽nဠs⇃uꢩrťr⇳o곯cɬ ⇦u㡶vŵnⅯaꣿgܠd⇥z곯cŴe⇲i겭cţa⇤e㩿kţeŬ ⳮnРc⇡r곭.ĠaǬă㡶wŲi⇠d᩷"ťl↬ 㩷gਠrⅥm೭rţă⇠î⓯"ɭo⃤ ᩤgos⇥b⣩v̠p⇲iⳭvťn⇵l갭s̃uǬ 㩖gŴrǥ ◯uţe⇡.ⲍOši⇠t꣯rźi⇵,갩fŵpă 1962, când condiţiile de detenţie se mai relaxează, scrie în închisoare două din cărţile sale fundamentale: „Reeducarea de la Aiud” şi „Garda de Fier” (aceasta din urmă, ca rezultat al asistării la spovedania căpeteniilor legionare, la care fusese chemat să participe, ca neutru, împreună cu părintele Dumitru Stăniloaie). Tot atunci concepe şi aşterne pe hârtie şi primul volum, Neica Ioniţă Paşoptistu, din mult-visatul roman-fluviu Patetica Valahă, pe care-l trimite, din închisoare, Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă. Editura nu publică însă romanul puşcăriaşului. Ba, mai mult, îi pierde unicul exemplar al manuscrisului. Nu ni s-a păstrat, ca mărturie a acestui moment, decât scrisoarea de însoţire, adresată lui Alexandru Balaci, director-adjunct al ESPLA, dar rămasă în custodia Securităţii. Din ea aflăm că volumul Neica Ioniţă Paşoptistu, a cărui acţiune era plasată în perioada 1833-1877, se situa oarecum în mijlocul „fluviului” său romanesc, întrucât, cronologic vorbind, înaintea acestuia, după definitivarea grandiosului său proiect, urmau să fie aşezate romanele Neica Ioniţă Clăcaşul (1504-1539), Ioniţă, Căpitan de Plai (1601), Ioniţă, Cavaler Floare de Crin („epoca Brâncoveanului”), iar după Paşoptist aveau să urmeze Tragedia de la Mărgăriteşti („momentul agrar 1880”), şi Popa Ioniţă, nepotul paşoptist (1880-1907). Mai departe, spune Petre Pandrea în scrisoarea sa, „strănepotul” este prezent în Monografia Mandarinului Valah (1 volum) şi în Universitatea din Aiud (Jurnal intim, 1961-1964)”, ceea ce ne indică faptul că acest „strănepot” era chiar el.

Din nefericire, romanul său fluviu, aşa cum îl concepuse el, nu va avea niciodată răgazul să-l ducă la bun sfârşit. Dar iată că, în ciuda a tot ce trăia şi credea despre sine, în ciuda umilinţelor şi a deznădejdilor de tot felul, între care cea mai cumplită era aceea de a nu-şi putea realiza, în scris, opera vieţii sale, miracolul se produce, fără ca el să-l vadă. Astfel, fiecare rând jurnalier sau memorialistic pe care el îl înghesuie, zi de zi, în caietele sale de dictando, fiecare mărturisire pe care-o face, fiecare întâmplare pe care-o evocă, fiecare gest pe care şi-l analizează, fiecare atitudine pe care şi-o afirmă, fiecare personaj pe care-l descrie, fiecare eveniment politic la care se referă, fiecare colţ de natură pe care-l fixează în cuvânt se constituie până la urmă într-un veritabil roman-fluviu, de o neasemuită profunzime şi de o stranie frumuseţe. Un roman cu sute, dacă nu cu mii de personaje, al căror erou principal este autorul însuşi. Un roman şlefuit, asemenea diamantului, pe nenumărate feţe. Un roman dramatic dar şi duios, sarcastic dar şi sentimental. În cele din urmă, un roman grav. Un roman scris arareori „în dulcele stil clasic”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, având cel mai adesea înfăţişarea unui jurnal, al unor însemnări zilnice, al unor note grăbite, pentru mai târziu, dar, de foarte multe ori, un dosar-de-existenţe-umane, un roman epistolar, un roman „petiţional”, un roman portretistic. Pe de altă parte, un roman social, istoric, politic, psihologic, de epocă, de moravuri, de creştere, de viaţă adevărată, de dragoste, de ură şi de revoltă. Dar, în cele din urmă, de victorie împotriva uitării! Un roman al cărui titlu nu poate fi altul decât Patetica Valahă! Unul din cele mai originale, mai solide şi mai complexe romane ale literaturii române. Care nu respectă niciunul dintre canoanele genului. Dar tocmai de aceea de neîntrecut. Pentru că el se încheagă, cu geometria sa variabilă, în mintea fiecăruia dintre noi, cu fiecare pagină, cu fiecare rând, cu fiecare cuvânt.

Într-o lume „de amurg şi de viermi”, când, aşa cum spunea la un moment dat, „pe un umăr se uită Securitatea, pe altul Istoria”, în scurtele perioade de libertate relativă şi provizorie, Petre Pandrea se retrage în turnul său mandarinal de ivoriu, de unde are privilegiul să privească departe, în urmă sau înainte, dincolo de hotarele timpului său, pentru a ne striga cu durere, de-acolo, de la înălţimea conştiinţei sale de trist învingător:; „Sunt singurul şi ultimul om liber din ţara valahilor!”   

Atitudini civice

ŞTEFAN DIMITRIU

EVTUSENKO – DRAGOSTEA MEA!

Era pe la-nceputul deceniului al şaptelea al veacului trecut, aveam douăzeci de ani, clocoteam de poezia lui Esenin pe care tocmai o descoperisem în traducerea lui George Lesnea, şi, într-una din zile, în Luceafărul sau în Gazeta literară, nu mai ştiu exact, am descoperit, sub semnătura aceluiaşi neîntrecut tălmăcitor ieşean, poemul unui tânăr poet rus ce părea în stare să-mi vindece într-o oarecare măsură rana niciodată închisă a dispariţiei atât de timpurii şi atât de tragice a genialului său predecesor. Ţin minte şi astăzi două din versurile care m-au fermecat atunci: „Nefericit de fericiri uiate/ Şi fericit că sunt nefericit”. Aşa am făcut cunoştinţă cu Evgheni Evtuşenko. A fost o dragoste la prima vedere.

Peste un an sau doi, în casa Nadiei Răutu, în care mă aflam împreună cu prietena mea de-atunci şi soţia mea de-o viaţă, Victoria Dragu, m-am întâlnit din nou, de astă dată decisiv, cu Evgheni Evtuşenko. Gazda şi prietena noastră – cunoscătoare perfectă a limbii ruse – ne-a citit, mai întâi în original şi apoi în traducere ad hoc, câteva din poemele siberianului, tipărite într-un număr recent din Inostranaia literatura, pe care o primea în mod curent. Era vorba de trei poeme: Nopţile albe în Arhanghelsk, Hei, oameni! şi Amintirea Annei Ahmatova. Emoţia a fost colosală. Şi parcă cineva, mai presus de mine, mi-a cerut ca versurile acelea să ajungă neîntârziat sub ochii iubitorilor români de poezie într-o formă cât mai apropiată de originalul lor desăvârşit. Iată amintirea de astăzi a Nadiei Răutu (devenită prin căsătorie Brunstein şi stabilită de vreo trei decenii la New Jersey), cu privire la acel moment: „Ştefan mi-a cerut imediat să-i scriu traducerea. A doua zi mi-a arătat-o în formă poetică şi – contrar butadei după care nicio femeie şi nicio traducere nu pot fi şi fidele şi frumoase – această traducere era. Fiecare rând îmi reamintea sonoritatea lui originală – şi fiecare rând suna româneşte, ca şi cum Bucureştiul ar fi fost un port la Marea Albă” (din postfaţa la volumul de poeme Mierea târzie). Prin nobleţea şi devotamentul colegului meu de facultate, George Pituţ, care făcea din când în când incursiuni în oraşul primului său an de studenţie, poemul Nopţile albe în Arhanghelsk avea să apară în scurtă vreme în revista Tribuna din Cluj. El începea aşa: Nopţile albe doar un „poate” sînt,/ Te tulbură ceva, ciudat şi blând,/ Lumini din soare ninse sau din lună./ De-un dor purtaţi, de bucurii uitate,/ Prin albu-Arhanhelsk, prin Marsillia, poate,/ Tineri matrozi pe cheiuri paşii-şi sună, şi se încheia astfel, după o pendulare fascinantă de umbre şi de lumini, de realităţi şi de fantasme: Rămâne ea, pe cheiuri, fără nume/ (Sfârşit sau început sau ce anume?),/ În pardesiul moale, albăstrui – / Fuior de ceaţă subţiat ca para:/ Poate că-i Vera, poate că-i Tamara,/  Poate că-i Zoia, poate nimeni nu-i...” . La scurtă vreme, apărea în aceeaşi revistă şi cel de al doilea poem, Hei, oameni! . La al treilea, însă (Amintirea Annei Ahmatova), m-am împotmolit după numai trei strofe (avea 23!). Dar ce strofe! (Ahmatova din două lumi era,/ S-o plângi acum, ce stranie poveste!/ Pe când a fost, de necrezut părea,/ De necrezut şi azi, când nu mai este.// Ea ca un cântec se topi-n amurg,/ Ca-ntr-o pădure cu poteci uitate,/ De parcă s-ar fi-ntors în Petersburg,/ Din Leningrad, pentru eternitate.// Ea două vremi uni, două porunci,/ Într-o aceeaşi fermecată salbă/ Şi dacă Puşkin soare e, atunci/ În poezie, ea e noaptea albă).

Timp de mai bine de patruzeci de ani, traducerea de lucru a acestui poem a zăcut, uitată, printre numeroasele mele hârţoage, până când, într-o zi din vara anului 2005, somat de soţia mea să fac un pic de ordine printre ele, am dat inevitabil peste ea. Şi astfel dragostea pentru Evtuşenko s-a reaprins cu o vâlvătaie şi mai înaltă. În câteva ore, poemul era gata. În câteva zile, intram în legătură, pe mail, cu prietena noastră din tinereţe, aflată de cealaltă parte a Atlanticului, care mi-a „pescuit” de pe Internet, după cum s-a exprimat ea, şi mi-a trimis pe aceeaşi cale o seamă din cele mai importante poeme ale genialului Evtuşenko, devenit între timp şi el rezident american şi, în plus, profesor de măiestrie artistică la Universitatea din Tulsa (Oklahoma). Întâmplarea a făcut să găsesc tot atunci, în persoana prietenului meu Costin Diaconescu, patronul Editurii CD PRESS, un entuziast iubitor al poetului meu de suflet, ca şi acceptarea acestuia de a i se publica o culegere de poeme în România. Aşa a apărut, în vara anului 2006, volumul de versuri Mierea târzie, pentru care dragul meu Jenia ne ceda, sub semnătură electronică, drepturile de autor „în schimbul a şase sticle, ambalate cu grijă, din cel mai bun vin roşu sec românesc, delicat şi parfumat ca un amurg de catifea (Merlot sau Cabernet)”. În vara aceluiaşi an, avea să accepte invitaţia editurii şi a Uniunii Scriitorilor de a fi prezent la lansarea cărţii sale, prilej cu care a susţinut, în sala „Atelier” a Teatrului Naţional, un fascinant spectacol de poezie. Tot atunci, a fost decorat de Preşedintele României cu Steaua Republicii. În vara anului următor, 2007, îi apărea la aceeaşi editură, tot în traducerea mea, celebrul său roman Să nu mori înainte de moarte, şi răspundea invitaţiei Uniunii Scriitorilor de a fi prezent la întâlnirea anuală „Serile de la Neptun”, unde i s-a decernat prestigiosul premiu Ovidius.

În toamna anului 2009, aflându-mă pentru mai multă vreme în SUA, l-am vizitat în căsuţa sa din capitala statului Oklahoma, decorată cu tablouri de Chagall sau de alţi mari pictori moderni, primite cu dedicaţie, unde ne-a întâmpinat cu toată căldura şi ospitalitatea sa ruso-americană. Eram împreună cu nepotul meu, doctorul Vlad Dimitriu, stabilit şi el în statul american vecin, Kansas. Ziua aceea, de 27 septembrie 2009, a fost o duminică de neuitat. Cu lungi incursiuni în universul literaturii şi artei, cu o invitaţie la restaurantul chinezesc şi apoi cu o lungă plimbare prin unul din vestitele parcuri ale oraşului, unde am pus bazele traducerii unui nou volum de versuri, ce va cuprinde şi vastul poem Porumbelul din Santiago, pe care Jenia îl consideră cea mai reuşită creaţie poetică a sa. Tot atunci, am înregistrat cu el şi un lung interviu, publicat de curând în România literară.

Volumul de traduceri la care lucrez acum, care va include Porumbelul din Santiago şi alte câteva zeci de poeme mai mici, se va intiutula probabil, la sugestia editorului, EVGHENI EVTUŞENKO pe limba lui  ŞTEFAN DIMITRIU.

 Iată câteva poeme din cartea aflată în lucru:

DISECŢIE

Evenimentele mari sunt doar oamenii.

                                    Fără excepţie.

Dacă eşti măcar un pic Puşkin,

            orice străduţă e-un Petersburg.

A fi poet nu-nseamnă autocunoaştere,

          ci autodisecţie,

căci poetul

            e propriul, marele său chirurg.

Facturile vremii mele

          sunt şi-ale mele, în veci.

Sângele şi puroaiele ei

ale mele-s cu toate.

Se vor susţine dizertaţii savante

         despre bolile veacului douăzeci,

studiindu-se trupul şi sufletul meu,

       de mine – prin ani – disecate.

Eu voi fi mort, desigur,

   dar un mort în calea celor vii aşezat.

Ce sărbătoare de gală!

Ce spectacol uluitor!

Această disecţie va arăta

      toate cuţitele finlandeze

                   împlântate-n ficat,

şi scuipatul

devenit plumb în zbor.

Nu-mi place

 s-o fac pe modestul –

         ah, odioasa viclenilor păcăleală! 

Eu voi rămâne

     măcar ca un exponat al torturii

   admis.

Prin studierea trupului meu,

toate crimele vor ieşi la iveală

şi veţi afla

de câte ori m-aţi ucis.

DĂ, DOAMNE!

Dă, Doamne, ochii orbilor, să vadă,

şi ia cocoaşa de pe cocoşat

sau fă-mă Fiul Tău o clipă, Tată...

Dar poţi fi doar un pic crucificat?

Nu mă mânji cu fumuri de putere,

alungă-mi gândul de erou-sperjur

şi, dacă-aşa se poate face-avere,

vreau să mă faci bogat, fără să fur.

Nu mă lăsa-nghiţit de gaşca beată

de silnicii, de răul cel mai rău,

nici domn, nici cerşetor să fiu vreodată,

nici victimă să fiu şi nici călău.

Nu-ngădui mult sânge să se verse

în bătălie, cât ar fi de grea.

Dă, Doamne,-n lume ţări cât mai diverse,

dar niciodată să n-o pierzi pe-a mea.

Dă, Doamne, gânduri bune ţării mele

să nu ne-arunce-n beci ca pe borfaşi,

şi fă-le pe soţii ca-n vremuri grele

să ne iubească chiar şi nevoiaşi.

Alungă-i pe vicleni, de-ţi stau în faţă,

cu ţipătul de înger preacurat

şi fă-mă să-l zăresc pe Christ în viaţă,

măcar femeie, dacă nu bărbat.

Nu crucea, lipsa crucii ne doboară,

credinţa drămuindu-ne-o din greu;

ca să n-o pierdem chiar de tot, coboară

şi dă-ne iar un strop de Dumnezeu.

Dă, Doamne, pentru toţi, pe săturate,

la toţi deodată, cum ştii Tu a da.

Dă, Doamne Sfinte, multe şi de toate,

dar nu din cele ce ne-ar ruşina.

NEVĂZUTUL CLOPOŢEL

Îşi sună clopoţeii de hamei

arama-n solzii verzi înfăşurată,

iar ceea ce nu ştiu să spună ei

voi spune chiar eu însumi de îndată.

Cu Cosmosul dar şi c-un fir de praf

e omul înrudit în lunga-i cale,

adăugându-şi sunetul firav

la dangătul pascal al vremii sale.

Iubesc mirosul crengilor de pin

şi câmpul care-a fraged fân miroase

şi aerul dansând cu zumzet fin

pe lângă chipul fetelor frumoase.

Sublim miroase-al mamei sân curat,

de lapte plin ca râul de izvoare,

de Ieslea Sfântă binecuvântat,

amestecat cu-a magilor suflare.

Noi, oamenii, cu prea puţin folos

al crucii sens l-am înţeles vreodată.

Cel ce nu-L are-ntr-însul pe Hristos

nu e posibil om să se socoată.

Crucificăm, fără s-avem dovezi,

şi batem cuie tari în pumnii gemeni.

Cu-astfel de judecăţi, mai poţi să crezi

în Dumnezeu, fără să crezi în semeni?

A patriei uitare n-am s-o pot

îngădui. Ea-i însăşi aurora.

Dar conştiinţa-i mai presus de tot,

e  patria dintâi a tuturora.

Răsună clopoţeii de hamei,

de parcă prin pământuri neumblate,

prin viforul absurd, căluţii mei

zboară-nhămaţi la troici înaripate.

Nu sunt nici dăruit şi nici vândut

nici la prieteni, nici la inamici.

Rămân doar clopoţelul nevăzut,

mereu între aici şi neaici.

De-a lugul magistralelor, în rând

cu garduri lungi, ruseşti, învăpăiate,

eu, ca un clopoţel cu glasul blând,

voi colinda pe drumurile toate.

Prin stepe şi păduri rostogolit

ca o monedă mică, lucitoare,

vreau sunetul căinţei, prea-smerit,

să ţi-l aduc, iubito, la picioare.

Vedeţi, atâtea îmi doresc mereu,

încât la moarte să gândesc nu-mi vine,

dar, cu cât cred mai mult în Dumnezeu,

cu-atât nu-I cer nimic doar pentru mine.

SONERIA DE LA POARTĂ

Răsună soneria din senin.

E plictisită? Umezită, poate?

Ori de la tunet spaimele îi vin

şi sunetele-acestea agitate?

Până la urmă, mă ridic din pat.

Poate că, cine ştie?, tu eşti, tată,

venit la noi, din ceruri alungat,

cu pălăria de furtuni tunată.

Şi iată că-n pridvorul meu ieşind,

nu tu mă-mbrăţişezi, cu frigu-n oase;

dar şi furtuna asta, bubuind,

ca fumul din ţigara ta miroase.

Şi iar mă culc, crezând poate că prind

un pui de somn. Dar soneria veche

porneşte iar să sune, zornăind,

mii de arici turnându-mi în ureche.

Poate că fiii mei la poartă sînt,

toţi cinci – din trei familii – în dispută,

iar ploaia rece-o leagănă în vânt

pe surioara lor, ne-mai-născută.

Eu, dragi copii, tot jucării adun,

căci tot copil rămas-am, fără minte.

E ruşinos, dar nu pot să vă spun

cum să trăiţi de-acuma înainte.

Doamne, cum sună soneria-n drum!

Simt sunetele-n trunchi înşurubate.

Poate la poarta mea s-au strâns acum

iubitele de-o viaţă – toate, toate.

Poate-s amicii mei, care-au murit,

şi sună-acum, cu grijă şi cu vlagă,

ca nu cumva, de viaţă amăgit,

cârligul din tavan să mă atragă.

Sau poate-s trădătorii mei amici

– cu vodca-n sân (otravă grea, rusească!),

ascunsă-n etichete cu sclipici –

iertarea încercând s-o dobândească.

Ori poate-n pragul porţii eşti chiar tu,

frumoasa mea, precum erai odată –

de fulgerul, ce-n noapte se-abătu,

pe-o pânză mare, parcă, desenată.

Răsună soneria din senin.

Şi-mi spun că bună e cu mine soarta,

dacă de câinii alergând mă ţin,

care din noi să-mpingă primul poarta...

MĂRUL

Căzu din ceruri mărul, de la sine,

sau diavolul în iarbă l-a scuipat?

Un înger l-a lovit, cu aripi fine,

ori pasărea cu trilul fermecat?

Aterizând în ierburi şi-n cucute,

ţâşni din el un suc clocotitor;

seminţele – „Ridică-mă mai iute!...” –

strigau din miezul lui aromitor.

Şi nu dorea cu toţi, la o adică,

să semene, în rouă luminând,

şi se-odihnea ca o planetă mică

pe o planetă mare adăstând.

În crăpătura lui, zburând ca vântul,

o viespe se vârâse – ce intrus! –

şi mărul de pe jos în mâini luându-l,

cu el, în casă, viespea am adus.

Ieşind din măr, la mine-şi duce veacul

scoţând dintr-însa cântec îndrăcit –

fărâmă aurie,-n care acul

şi frumuseţea-s de nedespărţit.

NESOMN

Ce greu să scapi de-a gândurilor vrie,

când până-n zori nu-i chip s-adormi deloc

şi vezi, trosnind prin ceaţa viorie,

aripa-nvăpăiată-a unui foc.

Cum ale frunzelor arzând tertipuri

să le-nţelegi, şi-al buturugii joc,

când noaptea neagră modelează chipuri

în sclipătul de bronz al unui foc?

Cum să-nţelegi de ce, muşcând pământul,

sub sălcii plângătoare poposiţi,

cai somnoroşi ascultă-n dungă vântul

şi coamele îşi joacă, obosiţi?

Izvorul îţi şopteşte: „Ia-ţi avântul

şi bea din mine, mult şi sănătos!”

Şi-aşa precum respiri se naşte cântul

şi vorbele-i sunt parcă de prisos.

CITINDU-L PE ROMAIN GARY

Sărutul tău se prelungeşte-n mine,

că nici să mă mai mişc parcă nu-mi vine

şi nici să te mai las să pleci vreodată,

când chipurile prind să ni se-mbine,

cu lumea-n ochii noştri revărsată.

Sub cerul drag al gurii tale, parcă

surcele ude-s limbile, ce-ncearcă

în taina caldă-a beznei se se-aprindă

una din alta – rază din oglindă.

Mai lasă-mă să stăpânesc tihnit

regatul gurii tale, căci sărutul

e sensul vieţii, veşnic începutul.

Mulţamu-ţi, Doamne, că nu eşti zgîrcit!

Iubirea pentru tine margini n-are.

Ca-n fânul proaspăt parcă-am fi mereu,

în foşnetele lui ameţitoare.

Dă-mi iar duminici cu sărutul tău

şi veşniceşte-mi clipa trecătoare.

Recent apărut la editura „Vremea”, romanul „Lasă zilei scârba ei” al cunoscutului scriitor Ştefan Dimitriu are în prim-plan lupta pentru putere dar şi efervescenţa jurnalistică a zilelor noastre, fiind – s-ar putea spune – o adevărată epopee închinată trudei neobosite a jurnalistului român de investigaţie dăruit şi onest pentru căutarea cu orice preţ a adevărului, pentru înfăptuirea cu orice preţ a actului de dreptate. Ziarul – ficţional, desigur – în jurul căruia se ţese întreaga intrigă a romanului se numeşte, simbolic, „Funia spânzuratului”, iar personajul politic principal, scanat până-n străfundurile ticăloşiei sale, este numit, tot simbolic, Urâtu. Am reţinut, deocamdată, una din paginile memorabile ale acestei cărţi – în textura romanului, un  pamflet scris de un tânăr ziarist şi împiedicat de Urâtu să apară. Cât de bine se potriveşte el acestor zile, veţi judeca singuri. Nadia Pandrea

O stafie colindă prin România: este stafia dictatorului comunist împuşcat în cazarma de la Târgovişte! Nu vă uitaţi la hainele ei vopsite în culori mandarinale! Sunt făcute să vă încânte privirile. Nu vă uitaţi la gesturile ei largi! Sunt făcute să vă îmbete mai tare decât alcoolul. Nu vă uitaţi la promisiunile ei deşarte! Sunt făcute să vă ia de tot minţile. Ea are faţă omenească, dar numai om nu s-a dovedit a fi. Ea pretinde că ridică sub tălpile fiecăruia câte un munte de trai bun şi de fericire, dar în spatele fiecăruia dintre noi adânceşte câte o groapă. Ea vorbeşte despre libertatea deplină a fiecăruia, dar fiecare din noi poate fi, la cererea ei, ascultat, imprimat, urmărit 24 de ore din 24. Ea vorbeşte despre cinste, dar tâlhăreşte bănci şi industrii şi flote şi fonduri locative. Ea vorbeşte despre nocivitatea grupurilor de interese, dar grupurile ei de interese sunt adevăratele mafii. Ea vorbeşte despre stârpirea corupţiei, dar faptele ei de corupţie sunt strigătoare la cer. Ea arată cu degetul spre baronii, mogulii şi oligarhii altora, dar îşi ascunde şi-şi protejează baronii, mogulii şi oligarhii săi. Ea vorbeşte despre lege şi ordine, dar sfidează în permanenţă şi legea şi ordinea. Pentru ea nu există nici Parlament, nici Guvern, nici Preşedinţie, nici Putere Judecătorească. Pentru ea nu există decât propria sa fiinţă, propriile sale interese, propria sa ambiţie de mărire, de putere, de dominaţie. Pentru ea nu există decât o singură ţintă: dictatura personală. Pentru ea nu există decât un singur mod de a-şi impune voinţa: terorismul de orice fel. Nu vă uitaţi la zâmbetul ei! Este făcut să înşele. Nu-i luaţi în seamă hohotele groase de râs! Sunt făcute să vă adoarmă. Nu-i ascultaţi palavrele zilnice! Sunt făcute să vă îmbrobodească. Ea nu are cuvânt. Ea nu are măsură. Ea nu are onoare. Ea minte aşa cum ceilalţi respiră. Iar dacă e nevoie, ea plânge la comandă. Şi spurcă. Şi învrăjbeşte. Şi caută scandalul cu lumânarea. Şi nu numai în biata ţărişoară, ci şi-n afara ei.

O stafie colindă prin România: este stafia unei noi lupte de clasă! Ea îi aţâţă pe funcţionari împotriva pensionarilor şi viceversa. Ea îi aruncă pe bolnavi împotriva medicilor şi viceversa. Ea îi întărâtă pe cetăţeni împotriva judecătorilor şi viceversa. Ea îi asmute pe petiţionari împotriva funcţionarilor de la ghişee şi viceversa. Ea îi stârneşte pe toţi împotriva tuturor. Starea de haos este mediul ei natural. Starea de incertitudine îi provoacă nespuse delicii. Cloaca morală o face de-a dreptul fericită. Ea nu are prieteni, ci numai tovarăşi de drum. Ea nu are sfătuitori, ci numai ecouri ale propriilor vorbe. Ea nu are interlocutori, ci numai cârpe obediente. Cioc-boc! şi-atât. Dar şi asta i se pare, de la o vreme, prea mult. Acum nu mai vrea decât cioc! Acum nu mai vrea şi boc!

O stafie colindă prin România, cerându-ne astăzi puteri depline. Ea se vrea stăpână absolută peste ţară. Ea vrea Parlamentul ei. Ea vrea Guvernul ei. Ea vrea Justiţia ei. Ea vrea Presa ei. Lumina o sperie. Transparenţa o sperie. Cuvântul liber o sperie. Ea are mereu ceva de ascuns. Ea nu iubeşte viaţa – îi place doar s-o mimeze. Ea nu iubeşte oamenii – se foloseşte de unii din ei. Ea nu iubeşte viitorul – doar un anume trecut. Ea nu iubeşte decât tenebrele. Ea nu iubeşte decât muţenia şi ascultarea oarbă. Ea ne pregăteşte o ţară de sclavi. Ea ne vrea robii ei absoluţi.  

Oameni, treziţi-vă! Mâine va fi prea târziu!

(din romanul „Lasă zilei scârba ei” de Ştefan Dimitriu – pag. 612-613)