Atitudini civice

ŞTEFAN DIMITRIU

EVTUSENKO – DRAGOSTEA MEA!

Era pe la-nceputul deceniului al şaptelea al veacului trecut, aveam douăzeci de ani, clocoteam de poezia lui Esenin pe care tocmai o descoperisem în traducerea lui George Lesnea, şi, într-una din zile, în Luceafărul sau în Gazeta literară, nu mai ştiu exact, am descoperit, sub semnătura aceluiaşi neîntrecut tălmăcitor ieşean, poemul unui tânăr poet rus ce părea în stare să-mi vindece într-o oarecare măsură rana niciodată închisă a dispariţiei atât de timpurii şi atât de tragice a genialului său predecesor. Ţin minte şi astăzi două din versurile care m-au fermecat atunci: „Nefericit de fericiri uiate/ Şi fericit că sunt nefericit”. Aşa am făcut cunoştinţă cu Evgheni Evtuşenko. A fost o dragoste la prima vedere.

Peste un an sau doi, în casa Nadiei Răutu, în care mă aflam împreună cu prietena mea de-atunci şi soţia mea de-o viaţă, Victoria Dragu, m-am întâlnit din nou, de astă dată decisiv, cu Evgheni Evtuşenko. Gazda şi prietena noastră – cunoscătoare perfectă a limbii ruse – ne-a citit, mai întâi în original şi apoi în traducere ad hoc, câteva din poemele siberianului, tipărite într-un număr recent din Inostranaia literatura, pe care o primea în mod curent. Era vorba de trei poeme: Nopţile albe în Arhanghelsk, Hei, oameni! şi Amintirea Annei Ahmatova. Emoţia a fost colosală. Şi parcă cineva, mai presus de mine, mi-a cerut ca versurile acelea să ajungă neîntârziat sub ochii iubitorilor români de poezie într-o formă cât mai apropiată de originalul lor desăvârşit. Iată amintirea de astăzi a Nadiei Răutu (devenită prin căsătorie Brunstein şi stabilită de vreo trei decenii la New Jersey), cu privire la acel moment: „Ştefan mi-a cerut imediat să-i scriu traducerea. A doua zi mi-a arătat-o în formă poetică şi – contrar butadei după care nicio femeie şi nicio traducere nu pot fi şi fidele şi frumoase – această traducere era. Fiecare rând îmi reamintea sonoritatea lui originală – şi fiecare rând suna româneşte, ca şi cum Bucureştiul ar fi fost un port la Marea Albă” (din postfaţa la volumul de poeme Mierea târzie). Prin nobleţea şi devotamentul colegului meu de facultate, George Pituţ, care făcea din când în când incursiuni în oraşul primului său an de studenţie, poemul Nopţile albe în Arhanghelsk avea să apară în scurtă vreme în revista Tribuna din Cluj. El începea aşa: Nopţile albe doar un „poate” sînt,/ Te tulbură ceva, ciudat şi blând,/ Lumini din soare ninse sau din lună./ De-un dor purtaţi, de bucurii uitate,/ Prin albu-Arhanhelsk, prin Marsillia, poate,/ Tineri matrozi pe cheiuri paşii-şi sună, şi se încheia astfel, după o pendulare fascinantă de umbre şi de lumini, de realităţi şi de fantasme: Rămâne ea, pe cheiuri, fără nume/ (Sfârşit sau început sau ce anume?),/ În pardesiul moale, albăstrui – / Fuior de ceaţă subţiat ca para:/ Poate că-i Vera, poate că-i Tamara,/  Poate că-i Zoia, poate nimeni nu-i...” . La scurtă vreme, apărea în aceeaşi revistă şi cel de al doilea poem, Hei, oameni! . La al treilea, însă (Amintirea Annei Ahmatova), m-am împotmolit după numai trei strofe (avea 23!). Dar ce strofe! (Ahmatova din două lumi era,/ S-o plângi acum, ce stranie poveste!/ Pe când a fost, de necrezut părea,/ De necrezut şi azi, când nu mai este.// Ea ca un cântec se topi-n amurg,/ Ca-ntr-o pădure cu poteci uitate,/ De parcă s-ar fi-ntors în Petersburg,/ Din Leningrad, pentru eternitate.// Ea două vremi uni, două porunci,/ Într-o aceeaşi fermecată salbă/ Şi dacă Puşkin soare e, atunci/ În poezie, ea e noaptea albă).

Timp de mai bine de patruzeci de ani, traducerea de lucru a acestui poem a zăcut, uitată, printre numeroasele mele hârţoage, până când, într-o zi din vara anului 2005, somat de soţia mea să fac un pic de ordine printre ele, am dat inevitabil peste ea. Şi astfel dragostea pentru Evtuşenko s-a reaprins cu o vâlvătaie şi mai înaltă. În câteva ore, poemul era gata. În câteva zile, intram în legătură, pe mail, cu prietena noastră din tinereţe, aflată de cealaltă parte a Atlanticului, care mi-a „pescuit” de pe Internet, după cum s-a exprimat ea, şi mi-a trimis pe aceeaşi cale o seamă din cele mai importante poeme ale genialului Evtuşenko, devenit între timp şi el rezident american şi, în plus, profesor de măiestrie artistică la Universitatea din Tulsa (Oklahoma). Întâmplarea a făcut să găsesc tot atunci, în persoana prietenului meu Costin Diaconescu, patronul Editurii CD PRESS, un entuziast iubitor al poetului meu de suflet, ca şi acceptarea acestuia de a i se publica o culegere de poeme în România. Aşa a apărut, în vara anului 2006, volumul de versuri Mierea târzie, pentru care dragul meu Jenia ne ceda, sub semnătură electronică, drepturile de autor „în schimbul a şase sticle, ambalate cu grijă, din cel mai bun vin roşu sec românesc, delicat şi parfumat ca un amurg de catifea (Merlot sau Cabernet)”. În vara aceluiaşi an, avea să accepte invitaţia editurii şi a Uniunii Scriitorilor de a fi prezent la lansarea cărţii sale, prilej cu care a susţinut, în sala „Atelier” a Teatrului Naţional, un fascinant spectacol de poezie. Tot atunci, a fost decorat de Preşedintele României cu Steaua Republicii. În vara anului următor, 2007, îi apărea la aceeaşi editură, tot în traducerea mea, celebrul său roman Să nu mori înainte de moarte, şi răspundea invitaţiei Uniunii Scriitorilor de a fi prezent la întâlnirea anuală „Serile de la Neptun”, unde i s-a decernat prestigiosul premiu Ovidius.

În toamna anului 2009, aflându-mă pentru mai multă vreme în SUA, l-am vizitat în căsuţa sa din capitala statului Oklahoma, decorată cu tablouri de Chagall sau de alţi mari pictori moderni, primite cu dedicaţie, unde ne-a întâmpinat cu toată căldura şi ospitalitatea sa ruso-americană. Eram împreună cu nepotul meu, doctorul Vlad Dimitriu, stabilit şi el în statul american vecin, Kansas. Ziua aceea, de 27 septembrie 2009, a fost o duminică de neuitat. Cu lungi incursiuni în universul literaturii şi artei, cu o invitaţie la restaurantul chinezesc şi apoi cu o lungă plimbare prin unul din vestitele parcuri ale oraşului, unde am pus bazele traducerii unui nou volum de versuri, ce va cuprinde şi vastul poem Porumbelul din Santiago, pe care Jenia îl consideră cea mai reuşită creaţie poetică a sa. Tot atunci, am înregistrat cu el şi un lung interviu, publicat de curând în România literară.

Volumul de traduceri la care lucrez acum, care va include Porumbelul din Santiago şi alte câteva zeci de poeme mai mici, se va intiutula probabil, la sugestia editorului, EVGHENI EVTUŞENKO pe limba lui  ŞTEFAN DIMITRIU.

 Iată câteva poeme din cartea aflată în lucru:

DISECŢIE

Evenimentele mari sunt doar oamenii.

                                    Fără excepţie.

Dacă eşti măcar un pic Puşkin,

            orice străduţă e-un Petersburg.

A fi poet nu-nseamnă autocunoaştere,

          ci autodisecţie,

căci poetul

            e propriul, marele său chirurg.

Facturile vremii mele

          sunt şi-ale mele, în veci.

Sângele şi puroaiele ei

ale mele-s cu toate.

Se vor susţine dizertaţii savante

         despre bolile veacului douăzeci,

studiindu-se trupul şi sufletul meu,

       de mine – prin ani – disecate.

Eu voi fi mort, desigur,

   dar un mort în calea celor vii aşezat.

Ce sărbătoare de gală!

Ce spectacol uluitor!

Această disecţie va arăta

      toate cuţitele finlandeze

                   împlântate-n ficat,

şi scuipatul

devenit plumb în zbor.

Nu-mi place

 s-o fac pe modestul –

         ah, odioasa viclenilor păcăleală! 

Eu voi rămâne

     măcar ca un exponat al torturii

   admis.

Prin studierea trupului meu,

toate crimele vor ieşi la iveală

şi veţi afla

de câte ori m-aţi ucis.

DĂ, DOAMNE!

Dă, Doamne, ochii orbilor, să vadă,

şi ia cocoaşa de pe cocoşat

sau fă-mă Fiul Tău o clipă, Tată...

Dar poţi fi doar un pic crucificat?

Nu mă mânji cu fumuri de putere,

alungă-mi gândul de erou-sperjur

şi, dacă-aşa se poate face-avere,

vreau să mă faci bogat, fără să fur.

Nu mă lăsa-nghiţit de gaşca beată

de silnicii, de răul cel mai rău,

nici domn, nici cerşetor să fiu vreodată,

nici victimă să fiu şi nici călău.

Nu-ngădui mult sânge să se verse

în bătălie, cât ar fi de grea.

Dă, Doamne,-n lume ţări cât mai diverse,

dar niciodată să n-o pierzi pe-a mea.

Dă, Doamne, gânduri bune ţării mele

să nu ne-arunce-n beci ca pe borfaşi,

şi fă-le pe soţii ca-n vremuri grele

să ne iubească chiar şi nevoiaşi.

Alungă-i pe vicleni, de-ţi stau în faţă,

cu ţipătul de înger preacurat

şi fă-mă să-l zăresc pe Christ în viaţă,

măcar femeie, dacă nu bărbat.

Nu crucea, lipsa crucii ne doboară,

credinţa drămuindu-ne-o din greu;

ca să n-o pierdem chiar de tot, coboară

şi dă-ne iar un strop de Dumnezeu.

Dă, Doamne, pentru toţi, pe săturate,

la toţi deodată, cum ştii Tu a da.

Dă, Doamne Sfinte, multe şi de toate,

dar nu din cele ce ne-ar ruşina.

NEVĂZUTUL CLOPOŢEL

Îşi sună clopoţeii de hamei

arama-n solzii verzi înfăşurată,

iar ceea ce nu ştiu să spună ei

voi spune chiar eu însumi de îndată.

Cu Cosmosul dar şi c-un fir de praf

e omul înrudit în lunga-i cale,

adăugându-şi sunetul firav

la dangătul pascal al vremii sale.

Iubesc mirosul crengilor de pin

şi câmpul care-a fraged fân miroase

şi aerul dansând cu zumzet fin

pe lângă chipul fetelor frumoase.

Sublim miroase-al mamei sân curat,

de lapte plin ca râul de izvoare,

de Ieslea Sfântă binecuvântat,

amestecat cu-a magilor suflare.

Noi, oamenii, cu prea puţin folos

al crucii sens l-am înţeles vreodată.

Cel ce nu-L are-ntr-însul pe Hristos

nu e posibil om să se socoată.

Crucificăm, fără s-avem dovezi,

şi batem cuie tari în pumnii gemeni.

Cu-astfel de judecăţi, mai poţi să crezi

în Dumnezeu, fără să crezi în semeni?

A patriei uitare n-am s-o pot

îngădui. Ea-i însăşi aurora.

Dar conştiinţa-i mai presus de tot,

e  patria dintâi a tuturora.

Răsună clopoţeii de hamei,

de parcă prin pământuri neumblate,

prin viforul absurd, căluţii mei

zboară-nhămaţi la troici înaripate.

Nu sunt nici dăruit şi nici vândut

nici la prieteni, nici la inamici.

Rămân doar clopoţelul nevăzut,

mereu între aici şi neaici.

De-a lugul magistralelor, în rând

cu garduri lungi, ruseşti, învăpăiate,

eu, ca un clopoţel cu glasul blând,

voi colinda pe drumurile toate.

Prin stepe şi păduri rostogolit

ca o monedă mică, lucitoare,

vreau sunetul căinţei, prea-smerit,

să ţi-l aduc, iubito, la picioare.

Vedeţi, atâtea îmi doresc mereu,

încât la moarte să gândesc nu-mi vine,

dar, cu cât cred mai mult în Dumnezeu,

cu-atât nu-I cer nimic doar pentru mine.

SONERIA DE LA POARTĂ

Răsună soneria din senin.

E plictisită? Umezită, poate?

Ori de la tunet spaimele îi vin

şi sunetele-acestea agitate?

Până la urmă, mă ridic din pat.

Poate că, cine ştie?, tu eşti, tată,

venit la noi, din ceruri alungat,

cu pălăria de furtuni tunată.

Şi iată că-n pridvorul meu ieşind,

nu tu mă-mbrăţişezi, cu frigu-n oase;

dar şi furtuna asta, bubuind,

ca fumul din ţigara ta miroase.

Şi iar mă culc, crezând poate că prind

un pui de somn. Dar soneria veche

porneşte iar să sune, zornăind,

mii de arici turnându-mi în ureche.

Poate că fiii mei la poartă sînt,

toţi cinci – din trei familii – în dispută,

iar ploaia rece-o leagănă în vânt

pe surioara lor, ne-mai-născută.

Eu, dragi copii, tot jucării adun,

căci tot copil rămas-am, fără minte.

E ruşinos, dar nu pot să vă spun

cum să trăiţi de-acuma înainte.

Doamne, cum sună soneria-n drum!

Simt sunetele-n trunchi înşurubate.

Poate la poarta mea s-au strâns acum

iubitele de-o viaţă – toate, toate.

Poate-s amicii mei, care-au murit,

şi sună-acum, cu grijă şi cu vlagă,

ca nu cumva, de viaţă amăgit,

cârligul din tavan să mă atragă.

Sau poate-s trădătorii mei amici

– cu vodca-n sân (otravă grea, rusească!),

ascunsă-n etichete cu sclipici –

iertarea încercând s-o dobândească.

Ori poate-n pragul porţii eşti chiar tu,

frumoasa mea, precum erai odată –

de fulgerul, ce-n noapte se-abătu,

pe-o pânză mare, parcă, desenată.

Răsună soneria din senin.

Şi-mi spun că bună e cu mine soarta,

dacă de câinii alergând mă ţin,

care din noi să-mpingă primul poarta...

MĂRUL

Căzu din ceruri mărul, de la sine,

sau diavolul în iarbă l-a scuipat?

Un înger l-a lovit, cu aripi fine,

ori pasărea cu trilul fermecat?

Aterizând în ierburi şi-n cucute,

ţâşni din el un suc clocotitor;

seminţele – „Ridică-mă mai iute!...” –

strigau din miezul lui aromitor.

Şi nu dorea cu toţi, la o adică,

să semene, în rouă luminând,

şi se-odihnea ca o planetă mică

pe o planetă mare adăstând.

În crăpătura lui, zburând ca vântul,

o viespe se vârâse – ce intrus! –

şi mărul de pe jos în mâini luându-l,

cu el, în casă, viespea am adus.

Ieşind din măr, la mine-şi duce veacul

scoţând dintr-însa cântec îndrăcit –

fărâmă aurie,-n care acul

şi frumuseţea-s de nedespărţit.

NESOMN

Ce greu să scapi de-a gândurilor vrie,

când până-n zori nu-i chip s-adormi deloc

şi vezi, trosnind prin ceaţa viorie,

aripa-nvăpăiată-a unui foc.

Cum ale frunzelor arzând tertipuri

să le-nţelegi, şi-al buturugii joc,

când noaptea neagră modelează chipuri

în sclipătul de bronz al unui foc?

Cum să-nţelegi de ce, muşcând pământul,

sub sălcii plângătoare poposiţi,

cai somnoroşi ascultă-n dungă vântul

şi coamele îşi joacă, obosiţi?

Izvorul îţi şopteşte: „Ia-ţi avântul

şi bea din mine, mult şi sănătos!”

Şi-aşa precum respiri se naşte cântul

şi vorbele-i sunt parcă de prisos.

CITINDU-L PE ROMAIN GARY

Sărutul tău se prelungeşte-n mine,

că nici să mă mai mişc parcă nu-mi vine

şi nici să te mai las să pleci vreodată,

când chipurile prind să ni se-mbine,

cu lumea-n ochii noştri revărsată.

Sub cerul drag al gurii tale, parcă

surcele ude-s limbile, ce-ncearcă

în taina caldă-a beznei se se-aprindă

una din alta – rază din oglindă.

Mai lasă-mă să stăpânesc tihnit

regatul gurii tale, căci sărutul

e sensul vieţii, veşnic începutul.

Mulţamu-ţi, Doamne, că nu eşti zgîrcit!

Iubirea pentru tine margini n-are.

Ca-n fânul proaspăt parcă-am fi mereu,

în foşnetele lui ameţitoare.

Dă-mi iar duminici cu sărutul tău

şi veşniceşte-mi clipa trecătoare.

Recent apărut la editura „Vremea”, romanul „Lasă zilei scârba ei” al cunoscutului scriitor Ştefan Dimitriu are în prim-plan lupta pentru putere dar şi efervescenţa jurnalistică a zilelor noastre, fiind – s-ar putea spune – o adevărată epopee închinată trudei neobosite a jurnalistului român de investigaţie dăruit şi onest pentru căutarea cu orice preţ a adevărului, pentru înfăptuirea cu orice preţ a actului de dreptate. Ziarul – ficţional, desigur – în jurul căruia se ţese întreaga intrigă a romanului se numeşte, simbolic, „Funia spânzuratului”, iar personajul politic principal, scanat până-n străfundurile ticăloşiei sale, este numit, tot simbolic, Urâtu. Am reţinut, deocamdată, una din paginile memorabile ale acestei cărţi – în textura romanului, un  pamflet scris de un tânăr ziarist şi împiedicat de Urâtu să apară. Cât de bine se potriveşte el acestor zile, veţi judeca singuri. Nadia Pandrea

O stafie colindă prin România: este stafia dictatorului comunist împuşcat în cazarma de la Târgovişte! Nu vă uitaţi la hainele ei vopsite în culori mandarinale! Sunt făcute să vă încânte privirile. Nu vă uitaţi la gesturile ei largi! Sunt făcute să vă îmbete mai tare decât alcoolul. Nu vă uitaţi la promisiunile ei deşarte! Sunt făcute să vă ia de tot minţile. Ea are faţă omenească, dar numai om nu s-a dovedit a fi. Ea pretinde că ridică sub tălpile fiecăruia câte un munte de trai bun şi de fericire, dar în spatele fiecăruia dintre noi adânceşte câte o groapă. Ea vorbeşte despre libertatea deplină a fiecăruia, dar fiecare din noi poate fi, la cererea ei, ascultat, imprimat, urmărit 24 de ore din 24. Ea vorbeşte despre cinste, dar tâlhăreşte bănci şi industrii şi flote şi fonduri locative. Ea vorbeşte despre nocivitatea grupurilor de interese, dar grupurile ei de interese sunt adevăratele mafii. Ea vorbeşte despre stârpirea corupţiei, dar faptele ei de corupţie sunt strigătoare la cer. Ea arată cu degetul spre baronii, mogulii şi oligarhii altora, dar îşi ascunde şi-şi protejează baronii, mogulii şi oligarhii săi. Ea vorbeşte despre lege şi ordine, dar sfidează în permanenţă şi legea şi ordinea. Pentru ea nu există nici Parlament, nici Guvern, nici Preşedinţie, nici Putere Judecătorească. Pentru ea nu există decât propria sa fiinţă, propriile sale interese, propria sa ambiţie de mărire, de putere, de dominaţie. Pentru ea nu există decât o singură ţintă: dictatura personală. Pentru ea nu există decât un singur mod de a-şi impune voinţa: terorismul de orice fel. Nu vă uitaţi la zâmbetul ei! Este făcut să înşele. Nu-i luaţi în seamă hohotele groase de râs! Sunt făcute să vă adoarmă. Nu-i ascultaţi palavrele zilnice! Sunt făcute să vă îmbrobodească. Ea nu are cuvânt. Ea nu are măsură. Ea nu are onoare. Ea minte aşa cum ceilalţi respiră. Iar dacă e nevoie, ea plânge la comandă. Şi spurcă. Şi învrăjbeşte. Şi caută scandalul cu lumânarea. Şi nu numai în biata ţărişoară, ci şi-n afara ei.

O stafie colindă prin România: este stafia unei noi lupte de clasă! Ea îi aţâţă pe funcţionari împotriva pensionarilor şi viceversa. Ea îi aruncă pe bolnavi împotriva medicilor şi viceversa. Ea îi întărâtă pe cetăţeni împotriva judecătorilor şi viceversa. Ea îi asmute pe petiţionari împotriva funcţionarilor de la ghişee şi viceversa. Ea îi stârneşte pe toţi împotriva tuturor. Starea de haos este mediul ei natural. Starea de incertitudine îi provoacă nespuse delicii. Cloaca morală o face de-a dreptul fericită. Ea nu are prieteni, ci numai tovarăşi de drum. Ea nu are sfătuitori, ci numai ecouri ale propriilor vorbe. Ea nu are interlocutori, ci numai cârpe obediente. Cioc-boc! şi-atât. Dar şi asta i se pare, de la o vreme, prea mult. Acum nu mai vrea decât cioc! Acum nu mai vrea şi boc!

O stafie colindă prin România, cerându-ne astăzi puteri depline. Ea se vrea stăpână absolută peste ţară. Ea vrea Parlamentul ei. Ea vrea Guvernul ei. Ea vrea Justiţia ei. Ea vrea Presa ei. Lumina o sperie. Transparenţa o sperie. Cuvântul liber o sperie. Ea are mereu ceva de ascuns. Ea nu iubeşte viaţa – îi place doar s-o mimeze. Ea nu iubeşte oamenii – se foloseşte de unii din ei. Ea nu iubeşte viitorul – doar un anume trecut. Ea nu iubeşte decât tenebrele. Ea nu iubeşte decât muţenia şi ascultarea oarbă. Ea ne pregăteşte o ţară de sclavi. Ea ne vrea robii ei absoluţi.  

Oameni, treziţi-vă! Mâine va fi prea târziu!

(din romanul „Lasă zilei scârba ei” de Ştefan Dimitriu – pag. 612-613)