Pamflet

Recent apărut la editura „Vremea”, romanul „Lasă zilei scârba ei” al cunoscutului scriitor Ştefan Dimitriu are în prim-plan lupta pentru putere dar şi efervescenţa jurnalistică a zilelor noastre, fiind – s-ar putea spune – o adevărată epopee închinată trudei neobosite a jurnalistului român de investigaţie dăruit şi onest pentru căutarea cu orice preţ a adevărului, pentru înfăptuirea cu orice preţ a actului de dreptate. Ziarul – ficţional, desigur – în jurul căruia se ţese întreaga intrigă a romanului se numeşte, simbolic, „Funia spânzuratului”, iar personajul politic principal, scanat până-n străfundurile ticăloşiei sale, este numit, tot simbolic, Urâtu. Am reţinut, deocamdată, una din paginile memorabile ale acestei cărţi – în textura romanului, un  pamflet scris de un tânăr ziarist şi împiedicat de Urâtu să apară. Cât de bine se potriveşte el acestor zile, veţi judeca singuri. Nadia Pandrea

O stafie colindă prin România: este stafia dictatorului comunist împuşcat în cazarma de la Târgovişte! Nu vă uitaţi la hainele ei vopsite în culori mandarinale! Sunt făcute să vă încânte privirile. Nu vă uitaţi la gesturile ei largi! Sunt făcute să vă îmbete mai tare decât alcoolul. Nu vă uitaţi la promisiunile ei deşarte! Sunt făcute să vă ia de tot minţile. Ea are faţă omenească, dar numai om nu s-a dovedit a fi. Ea pretinde că ridică sub tălpile fiecăruia câte un munte de trai bun şi de fericire, dar în spatele fiecăruia dintre noi adânceşte câte o groapă. Ea vorbeşte despre libertatea deplină a fiecăruia, dar fiecare din noi poate fi, la cererea ei, ascultat, imprimat, urmărit 24 de ore din 24. Ea vorbeşte despre cinste, dar tâlhăreşte bănci şi industrii şi flote şi fonduri locative. Ea vorbeşte despre nocivitatea grupurilor de interese, dar grupurile ei de interese sunt adevăratele mafii. Ea vorbeşte despre stârpirea corupţiei, dar faptele ei de corupţie sunt strigătoare la cer. Ea arată cu degetul spre baronii, mogulii şi oligarhii altora, dar îşi ascunde şi-şi protejează baronii, mogulii şi oligarhii săi. Ea vorbeşte despre lege şi ordine, dar sfidează în permanenţă şi legea şi ordinea. Pentru ea nu există nici Parlament, nici Guvern, nici Preşedinţie, nici Putere Judecătorească. Pentru ea nu există decât propria sa fiinţă, propriile sale interese, propria sa ambiţie de mărire, de putere, de dominaţie. Pentru ea nu există decât o singură ţintă: dictatura personală. Pentru ea nu există decât un singur mod de a-şi impune voinţa: terorismul de orice fel. Nu vă uitaţi la zâmbetul ei! Este făcut să înşele. Nu-i luaţi în seamă hohotele groase de râs! Sunt făcute să vă adoarmă. Nu-i ascultaţi palavrele zilnice! Sunt făcute să vă îmbrobodească. Ea nu are cuvânt. Ea nu are măsură. Ea nu are onoare. Ea minte aşa cum ceilalţi respiră. Iar dacă e nevoie, ea plânge la comandă. Şi spurcă. Şi învrăjbeşte. Şi caută scandalul cu lumânarea. Şi nu numai în biata ţărişoară, ci şi-n afara ei.

O stafie colindă prin România: este stafia unei noi lupte de clasă! Ea îi aţâţă pe funcţionari împotriva pensionarilor şi viceversa. Ea îi aruncă pe bolnavi împotriva medicilor şi viceversa. Ea îi întărâtă pe cetăţeni împotriva judecătorilor şi viceversa. Ea îi asmute pe petiţionari împotriva funcţionarilor de la ghişee şi viceversa. Ea îi stârneşte pe toţi împotriva tuturor. Starea de haos este mediul ei natural. Starea de incertitudine îi provoacă nespuse delicii. Cloaca morală o face de-a dreptul fericită. Ea nu are prieteni, ci numai tovarăşi de drum. Ea nu are sfătuitori, ci numai ecouri ale propriilor vorbe. Ea nu are interlocutori, ci numai cârpe obediente. Cioc-boc! şi-atât. Dar şi asta i se pare, de la o vreme, prea mult. Acum nu mai vrea decât cioc! Acum nu mai vrea şi boc!

O stafie colindă prin România, cerându-ne astăzi puteri depline. Ea se vrea stăpână absolută peste ţară. Ea vrea Parlamentul ei. Ea vrea Guvernul ei. Ea vrea Justiţia ei. Ea vrea Presa ei. Lumina o sperie. Transparenţa o sperie. Cuvântul liber o sperie. Ea are mereu ceva de ascuns. Ea nu iubeşte viaţa – îi place doar s-o mimeze. Ea nu iubeşte oamenii – se foloseşte de unii din ei. Ea nu iubeşte viitorul – doar un anume trecut. Ea nu iubeşte decât tenebrele. Ea nu iubeşte decât muţenia şi ascultarea oarbă. Ea ne pregăteşte o ţară de sclavi. Ea ne vrea robii ei absoluţi.  

Oameni, treziţi-vă! Mâine va fi prea târziu!

(din romanul „Lasă zilei scârba ei” de Ştefan Dimitriu – pag. 612-613)