gelunionescu@yahoo.com

Din ciclul

EVGHENI EVTUȘENKO

pe limba lui

ȘTEFAN DIMITRIU

ÎNVINGĂTORII

E imoral în dragoste să-nvingi,

victoria-ntre-amici e-njositoare.

În smoală şi în pene prins ca-n chingi

şi chiar învins, învingătorul pare.

Victoriile mintea când ţi-o iau,

au gust amar şi nu te duc departe.

Doar când cei doi deodată se predau,

învingător e fiecare-n parte.

20 iunie 1979

SFÂNTA NEÎNCREDERE DE SINE

Sfinţenie-i un sfânt să crezi că eşti?

Să te-ndoieşti de tine-i mult mai tare.

Eşti talentat când nu te îngrozeşti

de lipsa de talent, chinuitoare.

E sfântă neîncrederea de sine

şi menghina tristeţilor rebele,

pentru ca cerul să pătrundă-n tine

şi să-ţi rănească tâmplele cu stele,

şi roţile trecându-ţi peste faţă,

să dea năvală-n casa ta tramvaie

şi frânghia cu laţ, care te-ngheaţă,

prin geam intrând, să-ţi joace prin odaie.

Sunt sfinte şi fantomele – doar oase –

cu zdrenţe de-mprumut şi ochi pustii;

dacă şi ele sunt capricioase,

ce să mai zic atuncea de cei vii?

E sfântă-n flecăreala greu de-oprit

mortala groază de-a rosti cuvinte

şi groaza ca, pe-obrazul bărbierit,

să simţi cum creşte iarba pe morminte.

E sfântă nesfârşita aiurare

şi prăbuşirea, saltu-n gol din vis;

numai aşa, ajuns la disperare,

cu vremea ta poţi să vorbeşti deschis.

E sfântă aruncarea-n aer, când

credinţele ţi-au fost batjocorite

şi din fărâme te aduni, plângând,

cu degetele-n praf rostogolite.

E sfântă ne-ndrăzneala de-a fi cruzi

şi respectarea creştineştii mile,

când stelele, strivite, le auzi

gemând sub idealuri inutile.

Tu, prinţul din noroaie coborând,

să-ţi aminteşti, din vremea ta de vise,

cât de puţin noroi era pe când

până la gât noroiul te-nghiţise.

E josnic să te crezi nepreţuit.

Cu scări spre-nalt Prea Bunul te susţine

atuncea, doar – când simţi necontenit

frisonul neîncrederii de sine.

Mai bine-n vene-adânc să-ţi răsuceşti,

beat-cui, în parc, custura ruginită,

decât întruna să te amăgeşti

cu importanţa ta deosebită.

Fii binecuvântat, artist ţicnit,

ce-ţi masacrezi sculptura, când îţi vine –

flămând şi îngheţat, dar dezrobit

de ruşinoasa laudă de sine.

30-31 octombrie 1982

FIRUL DE IARBĂ

Departe-i moartea, însă

   mi-i greu să mai răzbat,

de parcă urc pe trepte putrezite.

Tot mai amară-i viaţa,

            ca laptele-afumat

şi cu caimacul negru, ars pe plite.

„De tine fie-ţi milă!”,

   oftând, mi se tot spune.

Dar eu, un  fir de iarbă-n  dinţi  îmi  pui,

înveselit

         de darul câmpiilor nebune,

de gustul acrişor

şi amărui.

De-i primăvară, vară,

       eu muşc întotdeauna 

din firicelul verde-nrourat.

Poporul meu

      din mine hrănitu-s-a întruna,

însă cu mila nu m-a răsfăţat

Iar dacă, de bătaie, mi-s coastele tocate,

aşa mi se cuvine,

socotesc,

şi nimeni nu pricepe cum,

        înjungheat în spate,

mai am încă puterea să zâmbesc.

Cei prea ţinuţi în braţe

     de prea duioşi părinţi

n-au vlagă-n ei,

      doar slăbiciunea – scut.

Secretul meu

        e firul de iarbă dintre dinţi,

şi el, ca mine,

din pământ crescut.

iunie 1984

TRÂMBIŢA

Lui R. Bâkov

„Dacă existaţi, veţi rămâne”.

        Roland Bâkov

Veţi mai putea rămâne voi,

voi înşivă

     –  veniţi pe lume

cu trâmbiţa, ca să chemaţi

la luptă –

  când vi se impune

retragerea s-o anunţaţi?

Nu poţi fi tu

cât de puţin

când din retrageri

faci destin. 

Avea-veţi conştiinţa pură

când, din străine buze scos,

muştiucul vi se bagă-n gură

pentru a trâmbiţa pe dos?

Ce sunet fals, ce făcătură!

Veţi mai găsi din voi vreun strop

când sângerând,

cu buze sparte,

veţi fi-ntrerupţi şi daţi deoparte,

la trâmbiţă

         primind

  un dop?

Veţi mai rămâne voi întregi,

cu trâmbiţa de zahăr plină

când

       – îndopaţi ca nişte regi

şi linguşiţi fără odihnă – 

cei care-ar vrea să aibă tihnă,

v-ar transforma

într-o clipită

în sclavă trâmbiţa cumplită,

lăsându-i 

   doar un „ta-ta-ta”?

Vei mai rămâne-acelaşi, spui,

când

   între trâmbiţaşi de slavă

ar fi-nvrăjbire şi gâlceavă,

de n-ai mai şti

  măcar al cui

e  trupul  aruncat  în  bot,

strivit cu trâmbiţă cu tot?

Să fii  tu însuţi,  se mai poate,

când

   – printre frunzele de laur –

din criptă, trâmbiţa ai scoate,

solară

ca un pumn de aur?

Când zilele-ţi vor fi bătrâne,

trâmbiţa-n praf

            ţi-o vor preface,

să te-amuţească vrând, şi pace.

Dar dacă eşti,

          vei şi rămâne!

     2 octombrie 1984

ULTIMA ÎNCERCARE

     Maşei    care,    între    timp,   mi-a

     dăruit doi fii – pe Jenia şi pe Mitea

E ultima-ncercare de iubire,

Te mai visez o dată, fericire,

Şi-n truda asta de-a-mi găsi norocul,

Îmbătător e fructul tău, ca socul.

E ultima, e ultima-ncercare!

Peste un hău, ca o nălucă-mi pare

Că mă despart de tot ce las în spate –

Iubiri pierdute, visuri sfărâmate.

Pe oasele-mi zburlite ca de hulă,

S-a aşezat din zbor o libelulă

Şi-n foştii ochi, ce nu mai ştiu să vadă,

Furnicile-au ieşit la promenadă.

Fugit din trup, doar sufletu-mi rămase.

O, cât de greu m-am lepădat de oase!

Dar prea sătul ca să mai fiu nălucă,

Un dor de viaţă iarăşi mă apucă.

Nălucă-ndrăgostită? Ce oroare!

Decât un hoit, mai fioroasă pare.

Dar tu nu te-ai temut şi, fără voce,

Ne-am prăbuşit în hăuri reciproce,

Iar ele, desfăcându-şi aripi dalbe,

Ne-au ridicat deasupra ceţii albe.

Respir acum alăturea de tine

Pe ceaţa asta ce de-abia ne ţine;

Eu, ca nălucă, nu-i dau morţii seamă,

Dar mie pentru tine-mi este teamă.

Deasupra noastră, corbii – hărmălaie –

Cer prospături, ca-n câmpul de bătaie.

E ultima-ncercare de iubire,

Te mai visez o dată, fericire.

Petrozavodsk

1986

ALUNIŢA

Maşei

Nici nu-mi vine să strâng aşternutul,

cel în care-ai dormit

    – ce amiază! –

şi mă uit cum cearşaful, ca lutul,

urma trupului tău o păstrează.

Zbori acum, peste bine şi rău,

cu-avionul,

      departe de casă.

În odaie, a mentă miroasă.

Eu sărut

      umbra cotului tău

în gropiţa din pernă rămasă.

Aşternut-aliat,

vrajă lină,

două trupuri-lingou – lună plină –

ocroteşti;

   dar acum, dacă vrei,

eu te rog, forma trupului ei

să-mi restitui,

        spălată-n lumină.

Aşternut,

    înger alb şi magie,

fă din foşnetul cutelor harfă

şi din aura ei străvezie

dă-mi o buclă măcar, aurie,

iar din cute

       măcar

       o agrafă.

Tu, în nori eşti, iubita mea.

           Dar

tâmpla ta-i

            lângă tâmpla mea dreaptă.

Parc-aud paşii tăi prin umbrar.

Iar în zori,

                ca pe-o coacăză coaptă,

voi găsi între pernele fine

aluniţa pierdută de tine.

1991

HAI, DUŞMANE!

Hai, dúşmane,

să fim prieteni,

în ciuda dúşmanilor mei,

       spre bucuria mamei mele.

Avem duşmàni comuni, ehei!

Să nu te dai

cu ei,

cu ele.

Da, mamele ni-s diferite,

dar lacrimi au la fel de-amare 

şi, în comun, mai au credinţa

în tortul lor de sărbătoare.

Hai, dúşmane,

cel mai iubit,

să ne acoprim din nou

cu aşternutul zdrenţuit

al dramei noastre

vechi, stupide

şi să-ncetăm a ne ucide.

Să ne restituim acum

din trupurile

grav rănite

toţi plumbii ce ni i-am trimis

şi să-i prefacem în balsam,

în leac de inimi otrăvite.

Hai,

     să ne facem alţi duşmáni,

mai noi,

mai proaspeţi

    şi mai duri,

pentru o mie de-mpăcări

şi pentru mii de noi torturi.

1991

CEVA

Există totuşi în poporul meu

din străvechimi ruseşti venind, se poate,

ceva care va dăinui mereu:

nesugrumata lui sinceritate.

Există totuşi în poporul rus

ceva – probabil unic în natură –

un fel de-a spune tot ce nu-i de spus,

confesiunea fără de măsură.

Există totuşi în poporul meu

o libertate-ascunsă-n oprimare,

bucătării ce clocotesc din greu

de duhul vodcăi, nu şi de mâncare.

Există totuşi pe la noi ceva,

un fel de carte-n mânecă ascunsă,

dar cum poţi să explici acest „ceva”

nu e preocuparea noastră, rusă...

1991

EMIGRAŢIA MEA

I-am lăsat pe toţi cu gura căscată,

când

–        întreg la minte-oi fi fost sau nu prea? –

am emigrat din America cea-ndepărtată,

în magazinul universal din Odinţovo,

           ţara mea.

Plimb căruciorul cu provizii prin piaţă

şi, pricepând că-s de-al casei, dintre cei dragi,

merluciul în punga lui ca un ciur se dezgheaţă

şi-mi picură, uite-aşa, pe nădragi.

Emigrez din America-ndepărtată,

fără chewing-gum-ul ei în gură,

mă-ntorc din ţara aceea

în nebunie neegalată,

ca şi-n bunătatea fără măsură.

De la vitrinele-atât de nesovietice,

cu lobsteri şi camembert în faţa greului,

emigrez la clătitele mamei, nedietetice –

super-arma URSS-ului.

La Patriarşâie-n deal emigrez,

     cu flori la ureche,

lângă conducta de scurgere-a apei de vale,

 unde

–        ţii minte tu, iuibita mea cea mai veche? –

mi-am lovit nasul de buzele tale.

Alegându-mi ca-ntotdeauna direcţia Est,

însoţit de zâmbete ironice şi de glume,

emigrez cât se poate de sincer şi de onest

în cea mai făţarnică ţară din lume.

Locul meu nu e-n nicio Waldorf Astorie,

ci în spatele bunicuţei,

     îndoită de umeri fără-ndurare,

precum în cumplita noastră istorie

semnul amar de-ntrebare...

1991

SONERIA DE LA POARTĂ

Răsună soneria din senin.

E plictisită? Umezită, poate?

Ori de la tunet spaimele îi vin

şi sunetele-acestea agitate?

Până la urmă, mă ridic din pat.

Poate că, cine ştie?, tu eşti, tată,

venit la noi, din ceruri alungat,

cu pălăria de furtuni tunată.

Şi iată că-n pridvorul meu ieşind,

nu tu mă-mbrăţişezi, cu frigu-n oase;

dar şi furtuna asta, bubuind,

ca fumul din ţigara ta miroase.

Şi iar mă culc, crezând poate că prind

un pui de somn. Dar soneria veche

porneşte iar să sune, zornăind,

mii de arici turnându-mi în ureche.

Poate că fiii mei la poartă sînt,

toţi cinci – din trei familii – în dispută,

iar ploaia rece-o leagănă în vânt

pe surioara lor, ne-mai-născută.

Eu, dragi copii, tot jucării adun,

căci tot copil rămas-am, fără minte.

E ruşinos, dar nu pot să vă spun

cum să trăiţi de-acuma înainte.

Doamne, cum sună soneria-n drum!

Simt sunetele-n trunchi înşurubate.

Poate la poarta mea s-au strâns acum

iubitele de-o viaţă – toate, toate.

Poate-s amicii mei, care-au murit,

şi sună-acum, cu grijă şi cu vlagă,

ca nu cumva, de viaţă amăgit,

cârligul din tavan să mă atragă.

Sau poate-s trădătorii mei amici

– cu vodca-n sân (otravă grea, rusească!),

ascunsă-n etichete cu sclipici –

iertarea încercând s-o dobândească.

Ori poate-n pragul porţii eşti chiar tu,

frumoasa mea, precum erai odată –

de fulgerul, ce-n noapte se-abătu,

pe-o pânză mare, parcă, desenată.

Răsună soneria din senin.

Şi-mi spun că bună e cu mine soarta,

dacă de câinii alergând mă ţin,

care din noi să-mpingă primul poarta...

1993

LA MOARTEA PRIETENULUI GRUZIN

Lui Jumber Betaşvili

Am pierdut un prieten,

   iar voi îmi vorbiţi despre ţară.

Am pierdut un prieten,

       iar voi îmi vorbiţi de popor.

La ce naiba-mi mai trebuie ţara

         ce-mi este povară?

La ce naiba

  poporu-n robie ţinut,

          sub zăvor?

Am pierdut un prieten

şi,-odată cu el,

                                                          şi pe mine.

Am pierdut chiar ceva

      mult mai mare decât un stat.

Imposibil e-acum

să-i aud

       glasul printre ruine,

când doar puşti şi rachete

          răsună sub ceru-mpuşcat.

Nu ne-am dat în primire

           la duşmani

            vreodată.

Eu am fost puţin el,

           el a fost puţin eu.

Ţările nu-s prietene-n veci.

       El a fost ţara mea devotată.

Te mai lasă şi neamul din braţe.

                                        Nu şi el, neamul meu.

Eu sunt rus.

        El, gruzin.

        Caucazul c-o morgă aduce.

Ce măcel între oameni,

      ce sânge-nchegat ca o clisă!

Când prietenu-i mort,

  sunt şi eu, lângă el,

      pus pe cruce,

dacă el e ucis,

      ţara mea-i de asemeni ucisă. 

Să lipeşti o ţară scăpată din mâini?

         Ce blestem!

În grămada de trupuri zvârlite-n răzor,

prietenul meu nu e mort.

        Tot prieteni suntem.

Nu pui cruce unui prieten şi unui popor.

1995

MĂRUL

Căzu din ceruri mărul, de la sine,

sau diavolul în iarbă l-a scuipat?

Un înger l-a lovit, cu aripi fine,

ori pasărea cu trilul fermecat?

Aterizând în ierburi şi-n cucute,

ţâşni din el un suc clocotitor;

seminţele – „Ridică-mă mai iute!...” –

strigau din miezul lui aromitor.

Şi nu dorea cu toţi, la o adică,

să semene, în rouă luminând,

şi se-odihnea ca o planetă mică

pe o planetă mare adăstând.

În crăpătura lui, zburând ca vântul,

o viespe se vârâse – ce intrus! –

şi mărul de pe jos în mâini luându-l,

cu el, în casă, viespea am adus.

Ieşind din măr, la mine-şi duce veacul

scoţând dintr-însa cântec îndrăcit –

fărâmă aurie-n care acul

şi frumuseţea-s de nedespărţit.

1995

N-AM ÎNCETAT

N-am încetat – prea harnic în păcate –

iubitele să le iubesc. Pe toate.

Nu mi-am trădat prietenii (pe bune!);

pe mine doar – dar asta nu se pune.

Vreun pui de-am omorât cândva? Niciunul.

Doar timpul, căci am tras în el cu tunul.

Minutele ucise-n duşmănie

s-au adunat cu anii... Ce prostie!

Din ocnă i-am întors pe mulţi acasă,

dar socoteala asta-i ruşinoasă.

Şi-apoi, nici n-am salvat destui, şi eu

mă tem de ce-o să spună Dumnezeu.

3 iunie 1996

Trenul Moscova-Petrozavodsk

PRIETENULUI AMERICAN

Lui Albert Todd

Tot mai puţin mi-i dragă viaţa,

deşi tot mai de preţ s-ar vrea.

Prieten sur, vânjos ca lupii,

să nu mori înaintea mea.

Eşti jefuit – simt şi eu jaful.

Trădări de ai – cumplit mă dor.

Nu te grăbi s-ajungi la groapă.

De mori, vei fi un trădător.

Avem duşmani, mai mare dragul.

Tu eşti mormon,

 eu – rus beţiv.

Dacă dispari, duşmanii noştri

mă vor mânca definitiv.

În recele război (fierbinte!),

tu nu o dată m-ai salvat,

dar cât de frig îmi este astăzi

cu-al libertăţii surogat.

Nici slabi, nici trândavi n-am ajuns.

Destinu-n doi ne ţine firea.

Să lupte alţii în ascuns.

Noi doi

           avem nemărginirea.

1996

UN PIC DIN TOATE

Cruce – un pic, şi-un pic de cruciuliţă,

Te port în mine, nu într-un lănţic.

Un pic femeie şi un pic fetiţă,

Învii şi mori – din toate câte-un pic.

Ţi-s drag un pic şi-un pic eşti numai fiere,

Rămâi un pic şi-un pic te duci apoi,

C-un pic de-amar şi-un pic de mângâiere,

C-un pic de du-te-vino între noi                     .

Hai, plângi un pic şi dragostea de mine

Se va schimba din totul în nimic.

Urăşte-mă un pic, de-ţi cade bine,

Dar nu-nceta să mă iubeşti un pic.

Tel Aviv, martie 1997

EU CINE SUNT?

Străbunul Wilhelm, ce trăia boem

pe lângă Riga, mi-a lăsat acest

glob de cristal, cu miros de chimen,

ca pâinea-i caldă, rumenintă-n ţest.

Cu el zbura-voi, ca să-mi desluşesc

străfundurile, de cei duşi marcate,

unde în suflet, tainic, diavolesc,

ca algele – ni-s genele-nfurcate.

Eu, din năvala cui am fost născut?

Poate mă trag cumva din pecenegi,

ori poate-n gena mea au încăput

drevleni şi sciţi şi vikingi, traci şi greci.

Am fost născut – o, câte-ar fi de spus! –

neamţ, polonez şi rus şi-un pic mongol,

ucrainian şi baltic, bielorus,

şi-n general, copil cu trupul gol.

Dar am în mine şi ceva gascon,

un d’Artagnan cu-armură şi cu stil

şi-n glasul meu răsunător, dă zvon

ceva flamand, de la viteazul Till.

Dar cât m-aţi cerceta – mărturisesc –

un om, doar asta veţi găsi mereu.

Eşti multigen, ca globul pământesc,

glob de cristal, de la străbunul meu!

Tu, Rusie, cu cerul tău sublim,

cu limba ta, din ce tărâm v-aţi frânt?

De nu venim din monştri, noi venim

din oamenii întregului pământ.

aprilie 1997

PE APA LETHEI

Bătrân, eu niciodată nu voi fi,

nici singur-cuc şi trist şi-al nimănui.

Din toţi ceilalţi mă voi alcătui,

ca un poem din versurile lui.

Cândva, la toţi eu v-am adus folos

şi chiar de-am fost stigmatizat apoi

ca aventurier şi mincinos,

n-am să renunţ la mine, nici la voi.

N-am să mă lepăd nici de-acel totem

al vremii duse – cum m-aş lepăda

de versurile-mi proaste, când mă tem

că fără ele nici n-aş exista?

Şi nu-mi reneg iubitele; cu ele,

păcatul parcă nici n-a fost păcat;

logodnice mi-au fost în toate cele

iar eu cu toate m-aş fi însurat.

Închis ca-ntr-un butoi şi dus de valuri

dar nedorindu-mi asta-n infinit,

ca şi lungana Rusie – de maluri

m-am sfărâmat şi-afară am răzbit.

N-am plâns, confraţii când nu m-au cotat

drept geniu unic şi definitiv

şi nici nu m-am simţit crucificat

când anulat am fost, fără motiv.

Mai răstignească-mă, de pot, şi-acum!

Supravieţuitor prin vremuri grele,

sunt primul nimeni ridicat din scrum

în piscul liric al Rusiei mele.

Totuşi, câte-un regret mă mai încearcă.

Şi-n nefiinţă viaţă poţi afla.

Pe apa rece-a Lethei, văd o barcă

şi pe confraţii mei pitiţi în ea...

19 august 1999

Peredelkino

BRONZ

N-am fost escroc, nici ticălos n-am fost

iar geniu, nici atât; da-n vremuri bune,

în bronz şi-n piatră-mi voi găsi un rost,

căci rara avis sunt, aşa se spune.

Curg întrebări pe care le detest,

amare, jucăuşe – la grămadă:

„E-adevărat c-aţi emigrat în Vest?

De ce ne-aţi părăsit aşa, de-odată?”

Dar de mormânt de mă-ntrebaţi, veţi şti

că Rusiei i-l voi lăsa în pază.

Oricât le-ai condamna şi ponegri,

statuile nicicând nu emigrează.

Cum voi fi eu, în bronz mumificat?

Poate ca Laocoon, precum se ştie,

de şerpii clevetirilor muşcat

şi-nlănţuit de ei pentru vecie.

Sau poate ca Jukóv*, cu nasu-n vânt,

de gală îmbrăcat, pe-un cal în spume – 

nedumeriri trezind, pe drept cuvânt,

şi chicote şi zâmbete şi glume.

De munţi de tinichele prinse-n piept

n-ai greţuri, mareşale? Faţa-ţi suptă

îmi spune că ar fi mai înţelept

c-o vodcă să te-ncurajezi în luptă.

Poeţii nu-n puhoi la lupte ies,

să-nvingă singuri e a lor menire,

dar pe ingrata Rusie, ades

salvat-o-au şi ei de la pieire.

De-aceea, nu-n zadar am veştejit

statuile, când gloria o-ngână.

În bronz să ne-ntrupăm sau în granit

nu prea ne vine nouă la-ndemână.

Cioplit ca un Gagarin, şi-mpietrit

pe-un bulevard, cu veşnicia-n faţă,

Vâsoţki** are-un zâmbet chinuit,

monumental, însă lipsit de viaţă.

Iar despre Okudjava**, cum să spun?,

marmura lui făcută-i să răcnească,

de parcă Maiakovski-i fu străbun –

aşa va fi în veci să dăinuiască.

O, leat al meu, şaìzecişti iubiţi, 

să cred cumva că ne-am oprit din cale

şi ne-am retras în ordine, smeriţi,

din scena vieţii, sus, pe piedestale?

Eu ştiu că mai putem şi-acum, purtând

povara nemuririi în spinare,

din bronzuri să ne smulgem, rând pe rând,

din marmură şi din granituri rare.

Nu ne vom gârbovi-n statui, v-am zis!

Nu vom lăsa îngheţul să ne-nhaţe.

Bellócika Ahmadulina***, ca-n vis,

din bronzul ei îmi va sări în braţe.

2003

*    Mareşal sovietic

**  Renumiţi poeţi şi cantautori ruşi

***Poetă celebră, iubita din tinereţe a autorului

INVOCARE

Din cauza blândeţii şi-a bunătăţii Tale,

şi Tu, Mărite Doamne, greşeşti adeseori.

Rugămu-te, de-aceea, ca să ne ieşi în cale

nici mult prea blând, dar nici neiertător.

Ţie mă plâng, o, Doamne, cerşind înţelepciune:

nu mi-ai iertat prea multe pe-al vieţii mele drum?

Dac-ai fi fost cu mine mai exigent, pot spune

că mult mai bun eram şi eu acum.

Nu-mi face dolce vita mai dolce ca dulceaţa,

ajută-mă tot timpul pe oameni să-i ajut

şi ca pedeapsă, Doamne, fă-mi cât mai lungă viaţa,

ca să nu pot să spun că n-am putut.

Prăpăstii nevăzute se cască la tot pasul,

din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori,

cu teamă şi grăbire nălţăm spre tine glasul,

pândiţi de foame şi de închisori.

Iată, mă uit în dreapta şi-n stânga, ars de sete,

şi-l caut cu privirea pe-acela ce-ar putea,

purtând pe fruntea-i dalbă divina ta pecete,

să ne îndrepte din porunca ta.

Băgaţi suntem cu toţii în smârc şi-n şerpărie, 

ne repezim de-a valma să prindem cu-orice preţ,

ca fiarele pădurii, luptând cu viclenie,

mai multă apă şi mai mult nutreţ.

De turmă, orizontul nici nu-l vedem prea bine. 

Parcă-am orbit cu toţii. O, Doamne, cât aş vrea

să ne căim de fapta urâtă – şi ruşine

s-avem măcar în faţa cuìva.

Că nu iubiţi pe nimeni, ruşine să vă fie,

dar nu-njosiţi Rusia, neruşinaţi iloţi!

Într-însa, doar poetul mai are, cu mândrie,

ruşine pentru el şi pentru toţi.

2 noiembrie 2006

(Din volumul în pregătire “Evgheni Evtuşenko pe limba lui Ştefan Dimitriu”)