Ştefan Dimitriu

PETRE PANDREA ŞI PATETICA VALAHĂ

Turnul de ivoriu în care se instalează la un moment dat Petre Pandrea, pentru a-şi scrie jurnalul său memorialistic, într-o vreme când, scăpat de prima întemniţare, nu-şi recăpătase încă dreptul de a profesa ca avocat, acest Turn de ivoriu este, de fapt, proprietatea sa de la Periş – o casă cândva falnică, o livadă cândva încântătoare, o vie cândva plină de rod. Între timp, însă, peste toate acestea, ca de altfel peste întreaga ţară, a trecut “socialismul biruitor”, aducându-le pe toate în stare de ruină. O şcoală silvică din vecinătate, care le-a înglobat cu japca în perimetrul ei, a vandalizat casa, a pângărit livada, a distrus via. Uşile şi geamurile au fost smulse din ţâţâni, cărţile bibliotecii au fost arse sau răvăşite prin pod, porţelanurile şi argintăria au dispărut cu desăvârşire. Nici împrejurimile n-au avut o soartă mai bună. Astfel, nu numai brazii şi plopii, care străjuiau cândva aleile impunătoare, dar şi vişinii, şi caişii, şi nucii din grădină au fost tăiaţi (uneori de la jumătate!) şi băgaţi pe foc. Părăginită, via s-a ascuns în buruieni şi s-a uscat. Neîngrijiţi, trandafirii cardinali s-au transformat în tufe sălbatice, inestetice, neospitaliere.

Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, pentru proscrisul Petre Pandrea, “lăsat la vatră” după primii 5 ani de puşcărie politică, ori alungat din baroul avocaţilor bucureşteni şi, apoi, teleormăneni, pentru îndrăzneala de a fi apărat cauze dinainte condamnate de “o justiţie organizată canibalic”, ori descarcerat după alţi (numai) 5 ani de închisoare (dintr-o tranşă de 15!), prin “mărinimia” Marelui Temnicer, Perişul reprezintă cetatea sa de scăpare şi, într-un anumit fel, paradisul său. Un paradis mereu mai umil, mereu mai degradat, mereu mai aproximativ, pe care el încearcă de fiecare dată să-l reînvie prin propriile sale puteri, luând-o încă şi încă o dată de la capăt. “După suspendare – scrie Petre Pandrea – am alergat aici, la Perişul meu iubit, care trebuie să mă salveze, să-mi dea hrană, tihnă şi echilibru”. Perişul devenea astfel, din nou, unica rază de speranţă, pentru un cap de familie, cu soţie casnică şi doi copii minori, lipsit de orice alte mijloace de subzistenţă. “Voi deveni ţăran la Periş şi traducător din Goethe pentru Bucureşti”, se iluzionează el, trudind cât e ziua de lungă în vie şi în livadă, în încercarea de a le revigora, de a le pune pe rod, de a le înhăma la nevoile casei din Capitală. După astfel de zile, extenuante, mai are totuşi puterea să se aşeze la masa de scris: “E ora 11 noaptea şi miercuri spre joi. Data nu o ştiu. Sunt frânt de oboseală, după munca din vie, săpatul şi smulgerea buruienilor din rădăcină. Am lucrat peste 11 ore în vie şi mai scriu la aceste caiete intime, blestemat jurnal agricol şi monahal de Periş”. Alteori, devine violent interogativ: “Ce demon te îndeamnă să-ţi părăseşti sapa pentru condeiul bont şi pentru clondirul cu cerneală pe fund? N-ai stilou, n-ai cerneală, n-ai decât biete caiete de dictando şcolar, numai zece, pe care le foloseşti anapoda, pe ambele părţi ale foii, răsturnându-le cabalistic, ca să-ţi urmăreşti şi limpezeşti (mai târziu) firul ideilor”. “Degetele, devenite butucănoase, îmi fac rău – se confesează el altădată paginii de caiet. Mă dor de atâta săpat. Abia ţin condeiul”.

Şi, totuşi, cât de bine îl ţine! Şi cât de lucid şi de stăpân pe situaţie rămâne, într-o vreme atât de tulbure şi de ameninţătoare! Chiar dacă situat mereu “în zodia soarelui melancoliei”. Pentru că ceea ce-l macină cu adevărat este, în afară de grija pentru familie, neîmplinirea sa ca scriitor. O spune mai des şi mai apăsat decât în oricare alte pagini ale sale: “Nu m-am realizat deloc ca scriitor. Aici este taina durerii mele adânci. Am spus-o cândva cu orgolii. Am fost la debut prozatorul cel mai puternic al generaţiei mele literare şi m-am risipit ca un nemernic în foiletoane şi articole de ziare. Apoi, m-am imolat în avocatură. Zaharia Stancu mi-a spus-o zilele trecute de la obraz. M-a durut”. Alteori, încearcă să justifice această stare de lucruri : “N-a existat scriitor pe lume mai tracasat decât mine, care am scris, din 1932 până în 1946, 9 cărţi şi n-am avut decât orele rupte din somn (de la 5 la 7 dimineaţa) sau între 11 şi 12 noaptea, întrerupt restul timpului de telefoane, consultaţii, pledoarii, ca să pot găsi în sfârşit 5 ani liberi, dar şi în acei ani, la puşcărie, să nu am hârtie, toc şi cerneală”. Îşi aminteşte cum, în timpul războiului, concentrat într-o unitate militară fiind, trudea la una din cărţile sale: “Scriam de zor, cu spaimă în suflet, după cum scriu şi acum, fără artă, în galop, pentru ca să rămână ceva palpabil posterităţii, copiilor mei, din preocupările, din dezastrele inevitabile, din victoriile mai vizibile ale vieţii mele”.

Asta face, într-adevăr, şi acum: scrie de zor şi în galop. Şi, fireşte, cu spaima în suflet. Rareori, când vine în Bucureşti, să-şi viziteze familia, aşteaptă, din clipă în clipă, să fie arestat: “Cine a fost? De ce a închis telefonul? De ce s-a interesat dacă sunt sau nu acasă? Nu cumva, la noapte, vine duba neagră să mă ia şi să mă ţină iarăşi 5 ani?”. Totuşi, nu renunţă pentru nimic în lume la statutul său de om liber, chiar atunci când un prieten din copilărie îl sfătuieşte să accepte realitatea în care trăieşte şi să se înregimenteze politic. “Mă îndeamnă la laşitate – se confesează el caietului de dictando – cu o argumentaţie identică, absolut similară, cu aceea a lui Geo Bogza, Zaharia Stancu, Radu Popescu: Ţi-ai pierdut pâinea, eşti şomer, îţi mor copiii de foame! Urlă cu lupii!”. Dar, în loc să urle cu lupii, Petre Pandrea continuă să urle la lupi: “Ah, cât am dorit să găsesc, după 5 ani de puşcărie, în noua experienţă, un singur comunist sincer, un mistic militant. Lichele, toţi lichele!”. Comunistul sincer pe care-l căuta ar fi putut fi Petru Groza, cu care se cunoştea din vremuri bune şi care-l primise acum, în câteva rânduri, în somptuosul său birou de mare mahăr comunist, dar care, în loc să-l înţeleagă şi să-l ajute, îl îndemnase, de asemenea, la supunere necondiţionată, încât tot ce putea să lase mărturie în favoarea acestuia era doar atât: “Există un colţ azuriu în sufletul de ocnă al lui Groza”. Despre alţii, însă, nu putea spune nici măcar atât: “Pe poetul şi pictorul G. Talaz, pe care l-am întreţinut cu leafă câţiva ani, am avut naivitatea să-l vizitez după puşcărie. A strâmbat din nas la simpla vizită. Îşi temea pielea, primindu-mă în atelier. Am pretextat că vreau un nou portret în ulei. Mi-a spus că n-are timp”.

Însemnările sale, deşi zilnice, nu sunt totuşi, decât arareori, pagini de jurnal. Ele au, mai degrabă, menirea de a-l pune pe Petre Pandrea în situaţia de a-şi descărca, zilnic, prea-plinul său sufletesc – amintiri din diferite perioade ale existenţei sale, bătălii câştigate şi bătălii pierdute, observaţii de viaţă, cugetări filosofice ori politice, analize psihologice, evocări ale unor personalităţi ale trecutului sau ale momentului. Dar, în acelaşi timp – fapt demn de remarcat – moralistul din el este întotdeauna prezent la datorie: “Furtul este un viciu naţional. Am mai spus-o în faţa instanţelor judecătoreşti. În aceste caiete intime, adaug: furtul este o voluptate naţională.(…) Tristeţea morală a furtului în România? Se fură de la mâncare în internatul şcolar, în cazarmă, în puşcărie, adică de la copii, soldaţi şi deţinuţi, trei categorii umane care nu se pot apăra.(…) Stânga şi dreapta s-au unit într-o dulce unanimitate, pe platforma scabroasă a furtului, a viciului şi a voluptăţii naţionale”. Cât de actual sună, din păcate, această tristă concluzie! Ca şi ideea care circula atunci, ca şi acum, “că intelectualii cu vocaţie n-au nevoie de morală”! Astfel, Petre Pandrea descoperă în jurul său “atâţia literaţi dezafectaţi de glorie, bani şi putere în stat, dornici de glorie, bani şi putere, care nu ştiu pe ce carte să ponteze: pe Est? pe Vest? Până vine Vestul, lucrează cu Estul şi-l bârfesc energic. Papă banii, şoptesc, colaborează ca orice colaboraţionist entuziast şi aşteaptă. Lume de amurg şi viermi”.

Fapte din trecut îl ajutau să înţeleagă că, totuşi, nimic nu e nou sub soare: “Al. Sahia a fost în Uniunea Sovietică, după ce scrisese, în prealabil, din ţară, o carte de reportaje despre călătoria sa viitoare, despre pelerinajul la Mecca”. Dar, după întoarcerea din URSS, “n-a mai avut curajul intelectual al lui Panait Istrati să scuipe unde a adorat”. Însă nu era Sahia singurul sau cel mai edificator exemplu de decădere morală. “Hefter ţinea salon politic.(…) Era o mare inteligenţă depravată, fără ţel moral, la fel cu Titeanu şi cu Şeicaru. Făceau un trio de pungaşi remarcabili.(…) N-aveau simţul familiei, deşi îşi întemeiaseră o familie. N-aveau patrie, deşi erau patrioţi. N-aveau morală, deşi o invocau în scris”. Nici o personalitate de talia lui Nicolae Titulescu nu scapă judecăţii severe a lui Petre Pandrea: “Această vedetă (N.Titulescu) juca un rol peste mandatul său, peste frontierele noastre şi cu jertfa frontierelor noastre. Dictatul de la Viena din 1940 a fost poliţa scadentă semnată de ilustrul scapete”. În concluzie, spune Petre Pandrea, “va trebui micşorat N. Titulescu şi adăugat lui Tătărăscu. Va trebui micşorat Iuliu Maniu şi adăugat tot lui Tătărăscu, fiindcă toţi trei sunt la paritate, cai egali sosiţi la hipodromul public”. Din acest context, s-ar putea crede că pe Tătărăscu îl accepta fără rezerve. Dintr-o altă însemnare a lui Petre Pandrea, înţelegem că lucrurile sunt mult mai nuanţate şi în privinţa sa: “Tătărăscu era ceremonios, pentru a acoperi slugărnicia. Când pleca de la audienţe, îşi frângea şalele şi se întorcea d-a-ndăratelea de la birou până la uşă, neîndrăznind să-şi arate dosul.(…) Carol II râdea cu valetul său, Gavrilă Marinescu, şi cu alţi intimi de această slugărnicie”. Totuşi, comparându-l cu alte importante personaje ale timpului, i se acordă bonusul meritat: “Şi-a compromis şi Gh. Tătărăscu biografia sa, dar întotdeauna în serviciul ţării”.

Există, însă, personalităţi în faţa cărora spiritul critic, atât de ascuţit, al lui Petre Pandrea nu mai funcţionează: “Eminescu şi Creangă rămân nemuritori. Opera lor se va citi cât va dura limba română”. Sau: “Dintre rumânaşii mei, m-am simţit bine numai în compania lui Brâncuşi şi a lui Dimitrie Cantemir, spirite europene, înrădăcinaţi în solul patriei, asimilând şi sintetizând problemele epocii şi ale omului în timp şi în univers”.

O scenă aproape incredibilă, având în vedere felul de a fi al lui Petre Pandrea, se petrece într-o împrejurare în care, în prezenţa mai multor confraţi într-ale scrisului, el îi sărută mâna, în semn de preţuire şi de solidaritate intelectuală, poetului Dimitrie Stelaru, abia ieşit din puşcărie. De faţă era şi Păstorel Teodoreanu, despre care Pandrea mărturiseşte: “Ne cunoaştem de mult şi ne detestăm cordial”. La remarca răutăcioasă a lui Păstorel, în legătură cu respectul exagerat arătat astfel unui “ţigan borât”, Petre Pandrea dă o replică memorabilă: “Mă închin în faţa poeziei, care nu are graniţe, nu cunoaşte rase. Cunoaşte numai suferinţa patetică şi darul expresiei”.

Uneori, în caietele sale, el îşi trece retoric în revistă proiectele literare, mereu amânate din lipsă de timp şi de condiţii: “Când voi scrie straniul roman berlinezo-oriental, aievea trăit în 1928-1929? Se va intitula Insula Păunilor? Pata galbenă? Zăvoiul cu leproşi? Mă aşteaptă caietul pe masă, cu personaje abia schiţate, dar vii în memoria mea, trăite, simţite”. Sau, în alt loc: “Încerc să mă construiesc după cavalerul medic Floare-de-Crin sau eu însumi sunt acel cavaler? El este fantasma măruntaielor mele, a comportării mele cotidiene, a hărniciei mele, a melancoliei mele? Evident că da!”. De altfel, scrisul, în înţelesul de literatură valabilă, este pentru el o adevărată religie: “Scrisul este oglindirea fidelă a măruntaielor celui care scrie, iar nu un joc al fanteziei, al veleităţilor sau al aptitudinilor sale comerciale. Cine scrie pentru pâine este un rob salariat. De aceea citim tot mai des, cu scârba de rigoare, maculatura imundă a nărozilor, veleitarilor şi comercianţilor”. (Ne aflam – să nu uităm asta – în plină efervescenţă a aşa-zisului realism socialist!) În singurătatea şi-n istovirile sale, mai ales fizice, după zile întregi de trudă ţărănească prin vie şi prin livadă, ameţit de foame dar îmbătat, la fel ca-n adolescenţă, de idealuri înalte, îşi ţine parcă sie însuşi cursuri de teorie şi estetică literară, convins că-ntr-o zi va trebui să aleagă unul din drumurile pe care le inventariază acum sau să-şi găsească altul, numai al lui: “Se poate scrie, din punctul de vedere al rentierului snob, ca Marcel Proust, şi să scoţi o Comedie umană moderă. Se poate scrie aulic şi academic, ca Thomas Mann, pe un vulcan de patimi. Se poate compune, pe o cumplită criză religioasă, ca Blaise Pascal sau Lev Tolstoi. Se poate confecţiona cu venin (un butoi), ranchiune (un vagon) şi profetism, ca pamfletarul Karl Marx sau cu deznădejde pământeană şi serafică nădejde, ca Léon Bloy”. Pentru ca să revină, iarăşi şi iarăşi, la deziluzia vieţii sale – aceea de a nu-şi fi împlinit menirea de scriitor: “Voi intra în al 52-lea an. N-am strâns decât petice, material amorf pentru marele brocart. Viespile mizeriei economice mă apasă şi mă tulbură. Nu-mi dau răgazul, acel otium cum dignitate horaţian, în care se elaborează creaţiunile majore”.

“Marele brocart” la care visa Petre Pandrea era, aşa cum o mărturiseşte de multe ori în caietele sale, o Patetică valahă a vremurilor cumplite pe care le trăia, parte a Pateticii valahe pe care marii săi înaintaşi, începând de la anonimii anticelor pietre funerare şi până la George Enescu, Ştefan Luchian, Constantin Brâncuşi sau Mateiu Caragiale, o scriseseră în cuvânt, în sunet, în culori sau în piatră. “Patetica valahă este plină de melodii jalnice, bocete şi dor. Construcţia ei este monumentală. (…) totul se mişcă între negrul macabru şi violet. Agonia locuitorilor, răscoliţi de două mii de ani de năvălitori endemici şi proptiţi de geografie în bătaia relelor şi a ispitelor, nu este o vorbă în vânt. Nu se poate scrie româneşte în culori candide şi suave, stropite cu apă de trandafiri şi nici încadrat în chenarul optimismului béat. Nu se poate cânta şi dansa în ritmuri săltăreţe. Hora e lentă şi gravă, sârba e importată, chindia însăşi se joacă numai în amurg”.

Dar iată că, în ciuda a tot ce trăia şi a tot ce credea despre sine, în ciuda umilinţelor şi a deznădejdilor de tot felul, între care cea mai cumplită era aceea de a nu-şi putea realiza, în scris, opera vieţii sale (“Nu mai vreau să scriu cărţi. Eu nu am geniu. Am un biet talent, o fărâmitură insignifiantă”), miracolul se produce, fără ca el să-l vadă. Astfel, fiecare rând pe care-l înghesuie, după lungi reprize de robie agricolă, în caietele sale de dictando, fiecare mărturisire pe care-o face, fiecare amintire pe care-o evocă, fiecare gest pe care şi-l analizează, fiecare atitudine pe care şi-o afirmă, fiecare personaj pe care-l descrie, fiecare eveniment politic la care se referă, fiecare colţ de natură pe care-l fixează în cuvânt se constituie, până la urmă, într-un veritabil roman-fluviu, de o neasemuită profunzime şi de o stranie frumuseţe. Un roman cu sute, dacă nu cu mii de personaje, al cărui erou principal este autorul însuşi. Un roman şlefuit, asemenea diamantului, pe nenumărate feţe. Un roman dramatic dar şi duios, sarcastic dar şi sentimental. În cele din urmă, un roman grav. Un roman scris arareori “în dulcele stil clasic”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, având cel mai adesea înfăţişarea unui jurnal, al unor însemnări zilnice, al unor note grăbite, pentru mai târziu, dar, de foarte multe ori, un
dosar-de-existenţe-umane, un roman epistolar, un roman “petiţional”, un roman portretistic. Pe de altă parte, un roman social, istoric, politic, psihologic, de epocă, de moravuri, de creştere, de viaţă adevărată, de dragoste, de ură şi de revoltă, dar, în cele din urmă, de victorie împotriva uitării! De izbândă asupra răului! De purificare a omului în lupta cu el însuşi! Un roman al cărui titlu nu poate fi altul decât Patetica valahă! Unul din cele mai originale, mai solide şi mai complexe romane ale literaturii române. Care nu respectă nici unul dintre canoanele genului. Dar tocmai de aceea de neîntrecut. Pentru că se încheagă, cu geometria sa variabilă, în mintea fiecăruia dintre noi, cu fiecare pagină, cu fiecare rând, cu fiecare cuvânt.

El a fost scris în două reprize. Prima, între anii 1953-1958, adică în intervalul dintre cele două ruinătoare detenţii, de câte aproximativ 5 ani fiecare. A doua, între 1963-1968, în ultimii săi ani de viaţă.

Poate că niciodată, mai mult decât în aceste perioade simetrice de timp, exceptând, fireşte, copilăria sa de până la 11 ani, Petre Pandrea n-a fost mai aproape de pământ, de natură. Obligat de împrejurări să se refugieze la mereu devastata sa fermă de la Periş şi luptându-se cu îndărătnicia vremii, a oamenilor şi a pământului, pentru a produce câte ceva pentru familia rămasă în Bucureşti, el schimbă însă, seară de seară, cum ar fi spus Arghezi, “sapa-n condei şi brazda-n călimară”, lăsându-ne astfel cea mai completă şi mai tulburătoare cronică romanescă a României acelor ani, “ţară de curve şi de lichele”, cum o numeşte el. “În drumul spre Canaanul socialist, ţara a ajuns o paragină. În afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrează nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”. Şi asta pentru că “suntem un stat clerical al ipocriziei dogmatice”. În aceste condiţii, “socialismul biruitor în economie şi politică în regiunea noastră n-a dat până acum un contingent de oameni împăcaţi. A sporit numărul resemnaţilor şi al deznădăjduiţilor. Cu biciul veleitarilor şi carieriştilor sunt puşi la punct răzvrătiţii, se selecţionează licheaua fanatizată, se intimidează cei energici şi plini de iniţiativă, se manevrează resemnaţii şi se neglijează împăcaţii cu destinul lor”. Cu astfel de oameni cocoţaţi la nivelele superioare de decizie, este evident că “poporul român nu câştigă niciodată o victorie, deşi e invincibil”. În cazul dat, dincolo de “staliniştii valahi, în frunte cu Ana Pauker, Teo, Luca et Co”, care “comit crime împotriva umanităţii”, mocirla morală în care se zbate ţara n-o produce neapărat “licheaua fanatizată”, ci şi licheaua pur şi simplu, de talia unui cărturar mereu întors de vânturi, ca Mihai D. Ralea, pe care Petre Pandrea îl proclamă, fără drept de apel, “licheaua nr.1 a României”. De altfel, prin insistenţa cu care Ralea este urmărit de-a lungul a sute de pagini, el devine, într-un fel, principalul personaj negativ al cărţii, simbolul abdicării totale de la morala şi de la credinţa străbunilor. Am spicuit doar câteva din referirile la acest personaj, pe care Petre Pandrea îl numeşte, cu dispreţ, dar şi cu umor, “Imoralea” sau “Amoralea”: “Care-i prestigiul lui Ralea? Lumea scuipă când trece pe uliţă”, “E un om de nimic, om fără onoare, fără inimă, fără pic de caritate”, “Un pungaş şi un jefuitor de cadavre”, “Tipic comitagiu balcanic”, “Ralea a fost primit în SUA ca diplomat mormon. A sosit acolo cu nevasta legitimă şi cu fetiţa legitimă, cu amanta legitimă Marcela şi a doua fetiţă legitimă”, “M. Ralea este un biet hedonic, axat pe burtă şi pe sex”, “are toate defectele intelectualului de tip vechi şi toate beneficiile intelectualului de tip nou”, “Evident, după Ralea, trebuie să te adaptezi mereu. Capeţi şira spinării de gumilastic, şezut rezistent, de platină, suflet de cameleon, mintea – o bibliotecă răsturnată”. Şi, în sfârşit: “Ralea nu are noţiunea banului cinstit şi necinstit, la fel ca Radu Popescu”.

Şi iată-ne, astfel, ajunşi la un alt personaj, poate şi mai abject, al acestui roman, pe care, după ce ni-l arată a fi “un om de gust, un estet, un meloman pătimaş”, Petre Pandrea ne spune despre el că “a înfăptuit cele mai inimaginabile grozăvii”. Astfel, după ce-a fost eliberat din închisoare, înaintea tovarăşilor săi de suferinţă, Radu Popescu “a inventat un rus care ia mită şi scoate deţinuţii din puşcărie. De la Roxy Pavel a luat 100.000 de mii de lei, de la doamna Vinogradski 40.000 de lei şi de la doamna Stelescu 30.000 de lei. Pe ultimele nici nu le cunoştea. Le-a luat adresa de la soţi, să le spună că sunt sănătoşi.(…) Ca o hienă, a mai cerut şi pachete cu vestminte, pe care le-a vândut la talcioc”. Mai târziu, “Radu Popescu a cerut şperţ de 12.000 de lei, ca să aducă soţiei lui Duiliu Vinogradski urna cu cenuşă a acestuia, arestat în 1948 şi reîntors teafăr în 1953”! “Credeam – conchide Petre Pandrea, după istorisirea unor asemenea întâmplări – că Pirgu este o născocire a lui Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea Veche. Pirgu trăieşte printre noi: este Radu Popescu”!

În legătură directă cu îndeletnicirile sale de peste zi, Petre Pandrea pândeşte cu ochii larg deschişi succesiunea anotimpurilor. Toamna: “Aici este castelul vânturilor, notează el. Suflă cu înverşunare. Obloanele sparte şi rău încopciate sunt trântite vertiginos şi sonor”. Iarna: “Streşinile caselor şiroiesc şi subţiază omătul gros, cât o căciulă ciobănească, adunat într-o iarnă de odinioară”. Primăvara: “În luna mai, viţa nu mai are nici un parfum. Nu simt în nări decât romaniţa şi pelinul. O boare mi-a adus amărăciunea nucului din spate”. Vara: “Am luat coaja de săpun de casă amestecat cu pelin, m-am dus la cişmea şi m-am spălat amănunţit, inclusiv părul, cu buruieni şi scaieţi”. Dar grijile de peste zi nu-l părăsesc nici în clipele sale de meditaţie: “M-am răzgândit: nu mai pun plugul în vie, ca să scot buruiana invadatoare în acest mai ploios. Plugul merge pe ogor liber. Să-mi lovească mortal viţele? Să mi le rănească? Să mi le ciumpăvească?”

Uneori, însă, după truda de peste zi, nu mai are puterea decât pentru un lung oftat: “Sunt împăcat cu destinul prin abrutizare sau echilibru interior? Nu ştiu. Nici nu mă mai interesează. Noapte bună!” Alteori, are răgazul să se examineze mai atent: “Mă privesc în oglindă, ciufulit, asudat, cu sapa în mână, fiindcă mi-am găsit o oglindă ascunsă prin baia de faianţă, spartă şi transformată de pădureţii mei musafiri în hală de vechituri, şi – numai la acest gând – pufnesc în hohot de râs, ca un nebun ieşit din balamuc”.

Dar, deşi instruit la prestigioase instituţii universitare din Germania, Franţa, Italia şi cu toată apartenenţa sa declarată la cinul manadarinilor intelectuali, din care îşi face un adevărat blazon, Petre Pandrea ţine să-şi afirme răspicat ruralitatea, în ciuda situaţiei grele, de moment, pe care este nevoit să o suporte: “Simt nevoia să am rădăcinile natale sub picioare, iarba, chiar nămoalele, pe tălpi, să ascult murmurul apei, şuieratul vântului în plopi, nuci şi arini”. De altfel, spune el, la un moment dat : “Dintr-un total de 51 de ani, am stat 35 de ani în oraş, 5 ani la puşcărie şi numai 11 ani printre zăvoaie, adică o infimă parcelă rurală. Şi totuşi, rezistenţa mea anti-urbană este categorică, definitivă şi organică”. Aşa se face că, privindu-se în acelaşi ciob de oglindă, se descoperă cu “mustaţă groasă, ochelari cu ramă neagră şi căciulă de astrahan” şi, în plus, “cu cojocelul călugăresc pe umeri, brâul roşu oltenesc la mijloc şi bocancii în picioare, deşi m-am obişnuit să merg desculţ”.

Încercând să găsească un răspuns cât mai aproape de adevăr, în legătură cu întâmplările dramatice ale vieţii sale, Petre Pandrea îşi analizează mereu, din cele mai neaşteptate unghiuri de vedere, trecutul. Astfel, “ceea ce m-a deosebit de generaţia mea – crede el – a fost dorinţa nebună de a uni teoria cu practica, gustul nesăbuit al independenţei şi afirmarea valorilor vieţii în momentele cele mai crâncene, mai patetice şi în toiul marilor dezastre". “Eu nu pot tăcea. Eu nu pot trăi fără onoare”! exclamă apoi. Amintindu-şi, din când în când, motivele pentru care se află în surghiun avocaţial, după ce-a zăcut ani şi ani, fără judecată şi fără condamnare, în închisorile comuniste, realizează adevărate profesiuni de credinţă ale celor care ar fi trebuit să se afle, în orice vremuri şi în orice condiţii, în slujba adevărului şi-a dreptăţii: “Un avocat, în raporturile cu clientela, este un medic. Nu poate fi un medic asasin, un monstru moral”. Ca avocat, “trebuie să smulgi fâşii din inima ta, din suflet, aproape fâşii din carnea ta, pentru a crea miracolul vindecării şi al sugestiei oratorice”. Pentru că, un avocat apără “ordinea morală ierusalimitică, înţelepciunea ateniană şi ordinea romană”. El nu crede că Justiţia este “o comedie judiciară”. De aceea, spune el, “n-am vrut şi n-am să fac niciodată pledoarii în acuzare, pledoarii laşe. Nu pot fi medic asasin, nu pot fi anexă a Parchetului şi nici a organelor de represiune. Medicul, avocatul şi preotul au misiuni specifice şi elevate”. Pentru el, care a comis “delictul ideologic al apărării, sub toate regimurile”, pentru el, care a fost mereu “avocat de cazuri grele, medic de trepanaţii complicate sau sanitar din vremuri de epidemie”, salvând, de la pedeapsa capitală, sute de comunişti, dar mai apoi şi mulţi adversari ai socialismului, fapt pentru care plătise, în vremea din urmă, cu ani grei de puşcărie ori de excludere din avocatură, tipul avocatului “leporic”, care dă bir cu fugiţii în cazurile grele, abandonându-şi clienţii sau, mai mult decât atât, colaborând cu “organele” pentru trimiterea nevinovaţilor la ocnă, este ceva monstruos. În cazul său, putea să afirme cu mândrie: “Onoarea judecătorilor mei mi-era tot atât de scumpă ca şi viaţa şi libertatea clienţilor.(…) Conştiinţa şi reputaţia mea profesională trebuiau să rămână curate. Eu nu eram un avocat-brânzar, un simplu cobiliţar oltean. Dacă m-ar fi interesat numerata pecunia şi numai numerata pecunia, aruncam biblioteca adunată în semestre numeroase la diverse universităţi, pentru a întemeia o societate de import-export, cum făceau colegii mei cu oarecare rutină internaţională şi cu cunoştinţe de limbi străine”. El apărase dreptatea nu numai în tribunale, nu numai în faţa completelor de judecată: “Am fost avocatul mandarinal în zece puşcării teohariste, neînfricat şi înfricoşător, cu procedee identice de bară, care pentru mine era amvon, ameninţând cu Legea 207 a umanităţii în mână pe cei care ne torturau, ne băteau, ne schingiuiau şi ne înfometau”. Singurul său mare păcat, pe care de altfel Petre Pandrea şi-l recunoaşte, este orgoliul: “În celulele solitare de la Turnul Alb, de la Ocnele Mari, ca şi în singurătatea de azur şi vegetale a paradisului meu de la Periş, pierdut şi regăsit, simt orgoliul intelectual cum îmi dă târcoale. Nu mă părăseşte, cum nu părăseşte şarpele o vie. Probabil, de-aceea am dat cu atâta furie, cu sapa, în şarpele prins în parcela cu viţă tămâioasă”.
Cât despre cei “vreo 13.000 de avocaţi clănţăi, destul de opulenţi”, din Capitală, putea să spună cu un dispreţ suveran: “Au fost o turmă de iepuri”. În privinţa acestora, testamentul său, deşi pare puţin desuet, este de o tristeţe extraordinară: “Interzic public, aici, participarea vreunui avocat la decesul meu, la înmormântarea mea, la pomenirea mea. Nu-i blestem. I-am iertat şi vreau să-i uit pe veşnicie”.

Urgia vremurilor pe care le trăieşte face însă ca voluminoasa lui bibliotecă, de care nu se lepădase atunci când nu voise să devină “avocat-brânzar”, să fie scoasă, în cele din urmă, la vânzare, pentru a-şi plăti datoriile la cantina scriitorilor, unde, prin bunăvoinţa lui Zaharia Stancu, familia sa era abonată. “Am mai rămas cu 160 de lei, bani pentru încă o săptămână (aproape, şi numai minimal). Mizeria mă sugrumă spiritual”. După care doarme “somn adânc de siestă supărată, din cauza vânzării bibliotecii la agiamii obraznici”. Printre “agiamiii” veniţi la chilipir, în podul casei din Periş, unde zăceau, claie peste grămadă, rămăşiţele fostei biblioteci, îi întâlnim pe Nina Cassian şi Ovid S. Crohmălniceanu, pe care Petre Pandrea nu pierde prilejul să-i portretizeze extrem de acid în “bestiarul” său. “Nina Cassian are o faţă lungă de cal, niţeluş strâmbă, hidoasă, pretenţios şi modern îmbrăcată (după tipic imperialist); e căsătorită cu Al. I. Ştefănescu, directorul ESPLA, un pitic blond, cu ochelari imenşi de baga, papugiu bucureştean. Doi estropiaţi. Mă gândesc cu spaimă: cum vor fi făcând amândoi amor? Ca doi păianjeni?”. Nici companionul ei nu scapă mai ieftin: “ Ovid S. Crohmălniceanu este un ingineraş eşuat în critica literară, cu stil plat, cu aberaţii de Gâgă”. Mânia lui se revarsă asupra lor, parcă pentru a-i pedepsi, în general, pe scriitorii români, înregimentaţi ideologic, ai acelor timpuri. Pentru că, spune el cu obidă, “scriitorul român este un neguţător de vorbe goale, un turifier şi un măscărici la masa omnipotenţilor politici şi a autocraţilor sociali. (…) Pândeşte ofranda boierilor şi dă cu bâzdoaca unde i se porunceşte”.

Nici alţi scriitori ai timpului, mai mult sau mai puţin celebri, nu sunt iertaţi pentru “colaboraţionimul” lor, pentru temenelele făcute Puterii, pentru înjosirea de a se fi pus în slujba unui regim criminal. Astfel, despre Cezar Petrescu, “acest Balzac avortat valah”, aflăm că “orizontul şi substanţa lui (…) sunt tipice pentru un crupier şi un cartofor”. Demostene Botez “nu are conversaţie. E nătăfleaţă. N-are punct de vedere. N-are repertoriu, decât acela al unei caterine provinciale. E blând, bun şi politicos, fiindcă este laş şi chilipirgiu. (…) Ah, romanele lui Demostene Botez! O frază care curge pe 300 de pagini, ca un fir de apă chioară dintr-un bazin stătut şi mucilaginos”. Geo Bogza “e mizantrop (…) iubeşte bolovanii, pietrele, stâncile, munţii, iar bolovanii, iar stâncile, iar munţii, într-o monotonie pitorească”. În schimb, Camil Petrescu “stătea la Capşa, mânca o jofră, bea două şvarţuri, era ultraelegant îmbrăcat, avea relaţii mondene (sau îşi imagina că le are), privea vitrina, viaţa şi desfăşurarea evenimentelor.(…) Vedea păpuşile trecând, anotimpurile în rotaţie, perechile râzând şi vorbind, putea să reconstituie dialogurile”. Şi asta pentru că “ridicolul la Capşa nu ucide, ca în alte părţi, ca la Paris, de pildă. (…) La Capşa se bea de o sută de ani cafea turcească, se consuma rahat Lokum, halviţă şi bragă intelectuală. Aferim. Fenomenologia lui Camil Petrescu este o bragă, probabilă, intelectuală”. Nici Marin Preda, care “a dormit, timp de două decenii, în patul prinţesei Martha Bibescu, al reginei Carmen Sylva şi al Duduii Elena Lupescu”, nu scapă cu una, cu două: “Talentul său a amorţit. Creierul şi inima au pus său de oaie ţurcană. N-a mai trecut pe la Vlaşca decât în automobil şi în documentare, ca un turist american. N-a mai mirosit pişat de vită şi balegă, zambila, busuiocul sacerdotal şi pământul reavăn. Aceste elemente primordiale din Moromeţii I s-au răzbunat în Moromeţii II”. Dar dacă Petre Pandrea nu merge la parastasul lui Dan Botta, pentru care are o duioasă şi statornică admiraţie, ca să nu-l întâlnească pe “microbul de Şerban Cioculescu”, nu la fel îi priveşte pe Tudor Arghezi şi Emanoil Bucuţa care, împreună cu Dan Botta, “au oficiat cu evlavie şi cădelniţe parfumate în catedrala limbii române”. Admiraţie are şi pentru Mircea Eliade, “poliglot din stofa lui Dimitrie Cantemir şi Neculai Iorga”. În
el, “zac potenţialităţi care ne îndeamnă să-i acordăm credit mare, aş spune un credit ca pentru un copil şi un mare artist, la care închidem ochii în faţa greşelilor”. În timp ce “pe marile înălţimi ale lui Eminescu se plimbă, în poezie şi filosofie, numai Lucian Blaga”.

Toate aceste sentinţe nu cad din senin. Ele se impun ca nişte concluzii logice ale unor întâmplări rememorate cu savoarea unui povestitor neîntrecut, ce se revarsă, ca nişte şuvoaie bogate şi repezi, mai limpezi sau mai întunecate, de la caz la caz, în marele fluviu al Pateticii (sale) valahe. Având “oroare de cei care gândesc într-un fel, vorbesc altceva şi acţionează după împrejurări”, de “omul cu trei morale” care “este frecvent în România”, el poate spune cu mândrie mandarinală: “În toată această epocă, am stat neclintit la postul meu de observator, comentator la bară, îmblânzitor de fiare sălbatice şi paladinul umanităţii, în tribunale şi în puşcării, cu condeiul în mână,(…) cu mintea mai trează decât a şarpelui şi cu inima mai curată decât a porumbelului”. El se poate înălţa, astfel, cu un zâmbet amar, deasupra tuturor dezastrelor: “Sunt ca o raţă, ca o gâscă sau ca o lebădă care pluteşte pe apele învolburate, şi nu mă ud, nu mă murdăresc. Am eclipse de calomnie şi de puşcărie. Reapar la suprafaţă, mereu curat, mereu neîntinat, mereu neînfricat şi mereu voios”. Într-o “lume de amurg şi viermi”, când “pe un umăr se uită Securitatea, pe altul Istoria”, el poate să se retragă, la nevoie (ceea ce, de altfel, şi face), nu numai în “paradisul” său vegetal de la Periş, dar şi în turnul său interior de ivoriu, de unde are privilegiul să privească departe, dincolo de graniţele timpului său, pentru a ne striga cu durere, de-acolo, de la înălţimea conştiinţei sale de trist învingător: “Sunt singurul şi ultimul om liber din ţara valahilor”!

O CARTE TESTAMENTARĂ

Despre cel de al treilea volum al monografiei Brâncuşi, Petre Pandrea mărturisea într-o scrisoare trimisă prietenului său, criticul de artă Barbu Brezianu, că paginile acestei secţiuni, subintitulată “amicii şi inamicii lui Brâncuşi”, i-au “înspăimântat prin francheţe pe Dan Grigorescu, Mărin Mihalache şi pe toţi marii esteţi şi estetomani de la editura Meridiane şi pe cei de la editura Tineretului”.

Citind acum, după mai bine de patru decenii, textul respins la vremea aceea (anii 1967-1968) de cenzorii comunişti înţelegem foarte bine temeiul spaimelor lor. Pentru că, războindu-se cu inamicii (uneori, poate prea mult spus aşa) de la Paris şi de-aiurea ai marelui artist român, Petre Pandrea nu-i cruţa nici pe cei ce se aflau, în acel moment, la cârma destinelor culturii şi artei româneşti, fie ca politruci get-beget, fie ca profesori, critici de specialitate ori jurnalişti “de direcţie” aserviţi politicii oficlale de construire a “omului nou”, care trebuia să înghită tot ce-i mestecau “cadrele” cu munci de răspundere în domeniu.

A deschide, aşa cum făcea Petre Pandrea, un proces în adevăratul înţeles al cuvântului, adică o confruntare publică şi cinstită în legătură cu personalitatea lui Brâncuşi, dar şi cu izvoarele şi semnificaţiile estetice şi filosofice ale operei sale, în tribunalul plasticii şi al filosofiei contemporane, era perceput nu numai ca un act de curaj, ci pur şi simplu ca o sfidare şi o nesăbuinţă. Cu atât mai mult atunci când, îndepărtându-se aparent de la subiectul propriu-zis al monografiei sale, el ajungea la afirmaţii de tipul: “Geniul românesc este geniul suferinţei luptătoare şi al tranziţiei”, din care cauză, prin aceste locuri, “luptele militare nu sunt clasice, ci de guerilă, lupte de teren şi smârcuri”, adevăruri sprijinite în mentalul colectiv pe fapte eroice şi incontestabile, cum fusese până de curând rezistenţa din munţi a patrioţilor români, dar şi pe întâmplări mai vechi, cu ecouri de peste timp: “Istoria naţională este plină de biruinţe urmate de răpiri din teritoriile sale, de către aliaţii săi (cazul de la 1877 este tipic)”. Or, se ştia bine că aliaţii despre care era vorba – cei din 1877, când Basarabia ne fusese răpită pentru a doua oară, ca şi cei din momentul în care erau scrise aceste rânduri şi când ne aflam de ani buni închişi, ca ţară, în “lagărul” unei aşa-zise democraţii populare – erau aceiaşi vecini de la Răsărit: odinioară, ca Imperiu Ţarist, acum, ca Imperiu Comunist.

La fel de consternante pentru cenzorii vremii, adăpaţi din plin la izvoarele luptei de clasă, apăreau şi aprecierile de felul acestora: “Clasa socială nu joacă absolut niciun rol în determinarea valorii artistice”, ori a altora, mai subtile, care pledau pentru libertate, adevăr şi dreptate nu numai pe tărâmul artei: “Terra n-ar avea niciun gust, nicio sare, nicio demnitate fără artă, fără ştiinţă, fără libertate, fără triumful binelui împotriva răului, fără organizarea justiţiei care este pavăza creaţiei” (sublinierile ne aparţin). Alteori, o spunea şi mai tranşant:”Când Cetatea cu sacul ei de aur şi Statul omnipotent asupritor (care să fi fost acela? n.n.) nu mai sunt prietenii oamenilor, arta nu mai poate vieţui. Fără îngăduinţă şi libertate de concepţie, arta devine o prostituată, o cerşetoare în zdrenţe sau o infractoare în purpură şi aur mercenar” – aşa cum, în cea mai mare parte, chiar devenise.

Acest al treilea volum al monografiei sale despre Brâncuşi este scris de Petre Pandrea în ultimele sale luni de viaţă, când “începe înserarea melancolică înainte de marea noapte”. Din acest motiv, el se cere citit ca un testament. “Ne-am pierdut viaţa în bătălii cu proşti abuzivi – scria el. Proştii sunt vicleni, nu joacă niciodată cu cărţile pe masă, ca noi. Pe urmă, proştii sunt puternici, prin lipsa de scrupule”. Dar, deşi conştient de toate acestea, el continua să se lupte cu aceşti proşti puternici, vicleni şi lipsiţi de scrupule, orinde s-ar fi aflat ei. De astă dată, în numele memoriei lui Brâncuşi. Pe care, cunoscându-l ca nimeni altul din lungile întâlniri şi colocvii pariziene, ca şi din descinderile artistului în Capitala României, se simţea dator să-l apere de denigratorii săi. Fie că era vorba despre Jean Cassou, Ionel Jianu ori Marcel Mihalovici, de la Paris, fie că avea de-a face cu George Oprescu, Georgeta Horodincă sau alţii asemenea, din Bucureşti, care, multă vreme, “l-au taxat şi l-au obstaculat” pe Brâncuşi, “ca pe un sculptor decadent şi «abstractist» al Parisului şi al cosmopoliţilor, aşa cum au făcut şi cu Ţuculescu”.

Aşadar, asumându-şi cu toată convingerea, “în calitate de avocat, jurnalist şi scriitor”, rolul de “grefier al unui proces celebru, jucat în tribunalul plasticii şi al filosofiei contemporane, la Paris, Bucureşti şi Craiova”, şi urmând totodată “pilda lui Eckermann faţă de Goethe”, Petre Pandrea se foloseşte de toate darurile sale – înainte de toate, de acela polemic, de neîntrecut pamfletar – pentru a-i pune la respect pe toţi cei care atentaseră, sau îi lăsaseră într-un fel sau altul această impresie, la genialitatea, unicitatea şi conştiinţa de sine a lui Brâncuşi. Şi nu o face oricum, ci înarmându-se cu argumente temeinice, care vizează în primul rând atestarea filonului românesc şi european al creaţiei brâncuşiene, dar şi cultura filosofică, literară şi artistică a sculptorului, dobândită prin tradiţie, prin studii oficiale sârguincioase şi prin lecturi particulare continui şi aprofundate. Astfel, spune la un moment dat Petre Pandrea, Brâncuşi “a avut ceva mai multe diplome decât ponegritorii români sau străini, vag licenţiaţi în drept”, care erau, pe de altă parte, doar nişte “negustori-colecţionari”, “tarabagii şi mitocani” ori indivizi “cu o etică strict hedonică, din tagma porcilor lui Epicur”.

Primul vizat este Ionel Jianu, critic de artă parizian de origine română care, spune Petre Pandrea, “nu l-a iubit niciodată pe Brâncuşi, nu l-a gustat, nu l-a «prizat», nu l-a înţeles şi nici n-a scris vreun rând (despre el n.n.), din 1930 până în 1946”, când “s-a trezit brusc brâncuşolog, sub influenţa lui Petru Comarnescu” şi, desigur, din raţiuni mercantile: “rentă la bursa de cronică plastică şi chiar la bursa de mărfuri propriu-zisă”. Poate că, din dorinţa de senzaţional, Ionel Jianu îl prezentase pe Brâncuşi ca pe un cioban pitoresc şi semianalfabet, practicant de “incantaţii şi ritualuri magice”, un primitiv atras de arta negroidă şi performând cu noroc în aventura vieţii sale. La “fantasmagoriile” lui Jianu se adăugau mărturiile mincinoase ale “compozitorului wagnerizant”, “ratat otrăvit şi invidios”, Marcel Mihalovici, un “piquet-assiette”, adică un pomanagiu, abonat la masa zilnică a sculptorului, care, potrivit principiului că “degeaba-i dai omului toată săptămâna, dacă nu-i pui în traistă şi sâmbăta”, îl denigra după moarte în fel şi chip pe fostul său binefăcător, cea mai dezgustătoare şi mai otrăvită minciună a sa fiind aceea în legătură cu precaritatea lecturilor lui Brâncuşi şi, în general, cu lipsa cărţilor din locuinţa şi din universul spiritual al artistului.

Răspunzând unor astfel de catalogări, la care se adăugau cele ale lui Jean Cassou, directorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, pentru care Brâncuşi era “ciobanul incult din Carpaţi”, “cu orizontul naturii care nu are orizonturile civilizaţiei şi ale filosofiei”, “un primitiv talentat în cioplirea lemnului, în dăltuirea pietrei, în şlefuirea bronzului”, pe scurt, “un semidoct” şi “o gâlmă filosofică”, ori cele ale Carolei Giedion-Welckler, care se referea la artist ca la “un vagabond, venit la Paris pe jos, cu nişte «boarfe mizerabile» şi un caval de Orfeu, care adoarme vacile şviţeriene şi boii Parisului”, ori cele ale Peghitzei Guggenheim, iubita de odinioară a sculptorului, dar cu “condeiul de vrăjitoare înveninată” la ora scrierii memoriilor, când îl prezenta şi ea pe Brâncuşi “ca pe un cioban incult din Carpaţi, luminat la Paris prin miracole cosmopolite, cam de iatac şi de cenaclu, pe care l-ar fi învăţat a fi un om de bun-gust, de bon-ton, de nivel, de maniere şi alte farafastâcuri din tolba lor de vânătoare”; răspunzând tuturor acestora – spuneam – Petre Pandrea deschide un vast teatru de luptă, pentru a restaura portretul artistului, filosofului şi omului de cultură Brâncuşi, aşa cum îl cunoscuse, îl înţelesese şi îl iubise el şi aşa cum credea de cuviinţă că trebuie proiectat în eternitate: în niciun caz ca un “Cioban din Carpaţi” (aşa cum îl înfăţişau unii dintre biografii săi), dar nici ca un “Sfânt” (aşa cum încercase să-l zugrăvească romancierul româno-american Peter Neagoe, coleg la Belle-Artele din Bucureşti, tovarăş de drumeţie culturală prin Europa şi prieten de tinereţe al artistului), ci ca pe un “Erasmus din Montparnasse, un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un filosof şi un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de filosofie stoică milenară rurală a strămoşilor săi ţărani şi moşneni, o apariţie a iluminismului progresist oltean din etapa capitalismului comercial din România şi a mercantilismului cobiliţar craiovean”, plecat peste graniţele ţării nu “în emigraţie pecuniară, ci în emigraţie voluntară” şi “rămas pururea tânăr”. Ca să-şi susţină acest portret luminos şi plin de vigoare pe care i-l face marelui artist român, Petre Pandrea va încrucişa floreta, şi adeseori spada, cu toţi cei pomeniţi mai înainte, dar şi cu mulţi alţii încă, izbutind o demonstraţie electrizantă, cu argumente palpabile, şi punând astfel sub ochii cititorilor o lectură vie şi captivantă.

După ce se ocupă în amănunt de studiile oficiale, de la Craiova, Bucureşti şi Paris, ale tânărului Brâncuşi, Petre Pandrea insistă în mod deosebit – aducând propria şi preţioasa sa mărturie – asupra pasiunii pentru lectură a sculptorului, un obişnuit al bibliotecilor academice din Paris, dar şi posesorul unei impresionante colecţii personale de cărţi româneşi şi străine, opere de istorie, de filosofie, de folclor, de literatură, citite, răscitite, meditate şi subliniate atent, neexpuse însă în rafturi (aşa cum procedase şi Eminescu), ci păstrate în lăzi de campanie, pe care autorul acestei monografii, doctorandul Petre Pandrea de la Berlin, aflat în vizită la Paris, le răscolise adeseori. Astfel încât, atunci când Marcel Mihalovici şi, după el, Ionel Jianu, Jean Cassou şi alţii ca ei nu reţin, din locuinţa pariziană a lui Brâncuşi, decât, rătăcit, un Decameron, ori autori modeşti, ca Blaise Cendras, ori filosofi de mâna a doua, ca înţeleptul tibetan Milarepa, ori câteva dicţionare de limbi străine pe care sculptorul “le citea cu deliciu”, “în momentele sale de repaus”, stând în pat, “cu picioarele pe zid”, fără ca aceştia să pomenească nimic măcar despre cărţile lui James Joyce, prieten de suflet, primite cu dedicaţie şi ţinute tot timpul la vedere, Petre Pandrea mută disputa artistică pe terenul criminologiei dialectice şi al psiho-patologiei, acuzându-i pe mistificatori de lapsus calami, adică de ascunderea intenţionată a adevărului în scop de calomnie – delict grav, sancţionabil nu numai moral, dar şi penal. Desigur, o exagerare, dar ea dă măsura şi farmecul acestei polemici în care Petre Pandrea se implicase cu toată fiinţa sa. Aşa cum o făcuse de altfel, ca avocat şi ca slujitor al adevărului, de-a lungul întregii sale vieţi, ori de câte ori se angajase în apărarea unei cauze. De data aceasta, însă, revolta sa se manifestă nu numai în apărarea lui Brâncuşi, ci şi în nume strict personal. Pentru că, spune el, “Jean Cassou, în colaborarea amabilă şi vinovată a lui Ionel Jianu, doreşte să ne prezinte pe noi, ţăranii-moşneni, deveniţi intelectualii Olteniei, ca pe nişte ciobani fără bibliotecă, în filosofii rudimentare, în iluminări de creatori guşaţi opaci (cu oarecare talent şi poate geniu). Îşi rezervă Marele Tot pentru banchetul lor firav”, fapt pe care Petre Pandrea, cunoscător avizat, ca şi Brâncuşi, al principalelor limbi şi culturi europene nu putea să-l admită.

El le dă o replică tăioasă şi celor care vedeau în frecventarea de către Brâncuşi a dicţionarelor o ocupaţie frivolă: “Dicţionare de limbi străine n-au decât filologii şi artiştii rafinaţi. Brâncuşi avea multe enciclopedii şi foarte multe dicţionare pentru cinci limbi. Nu era filolog de meserie. Era un artist şi un intelectual rafinat pentru care lectura dicţionarelor dezvoltate este o încântare mai mare decât să citeşti fleacuri sezoniere din librării pariziene”. Şi apoi: “Pasiunea mistuitoare pentru dicţionare este simptomul unei înalte intelectualităţi europene la Brâncuşi, pe care n-o poate înţelege oricine, mai exact, doar acela care a făcut promenade în cele patru culturi şi limbi fundamentale”. Astfel, preocupat de “lectura vârfurilor filosofice şi a capodoperelor literaturii universale”, Brâncuşi “se ducea direct la Homer sau la Rabelais, cu ajutorul unor bune dicţionare explicative ale cuvintelor, cu sensul lor, cu istoria şi variaţiile acestora”. În felul acesta, după mărturia lui Petre Pandrea, care de-a lungul anilor primise zeci de scrisori de la sculptor (confiscate apoi, în vremuri de tristă amintire, de Securitate şi nerestituite încă familiei de către SRI), Brâncuşi “ştia şi scria o limbă franceză bogată şi nuanţată, pe care n-o mai stăpânesc decât Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dintre franco-români. În orice caz, n-o scriu nici Jean Cassou, nici Ionel Jianu”.

Pentru a fi şi mai convingător în ceea ce priveşte temeinicia culturii filosofice şi artistice a marelui său prieten, Petre Pandrea aduce din nou mărturia propriilor sale întâlniri cu Brâncuşi: “Lungile sale prelegeri mi le ţinea în franţuzeşte iar eu îi răspundeam în limba germană, în care îmi vărsam fondul documentărilor proaspete berlineze, monologul interior ideologic, agitaţia de idei, grandilocvenţa de jurist tânăr (cu studiul atent al retoricei lui Cicero şi Jean Jaurès), cam gălăgios şi sofist. Nu am avut deloc impresia că vorbeam cu un cioban sau cu un primitiv. Vorbeam cu un universitar, cu un pedagog mare, cu un om informat în problematica marilor culturi occidentale. Nu puteam face deosebirea dintre Brâncuşi şi profesorul dr. Rudolf Smend, profesorul meu neo-hegelian de la Berlin”. Pentru că, alimentată prin tradiţie orală oltenească şi prin cultură cărturărească solidă, “conversaţia sa era pe teme înalte, profunde, pitorească şi de un farmec indicibil. Omul feeric din născare adunase învăţături de la oamenii simpli (ciobani, plugari, birjari) şi de la marii artişti (lăutari, poetul Arghezi, prozatorii şi eseiştii Franţei, ai Irlandei, ai Angliei, din USA şi Germania”.

Aşa încât, Petre Pandrea putea să le spună tranşant celor care văzuseră în Brâncuşi doar un primitiv de geniu: “Omul cu filosofie rudimentară, care nu cunoştea deloc cărţile sau aproape deloc, a avut o cultură enciclopedică şi o lectură imensă. Acest om de omenie şi filosofie olteană a trăit pentru opera sa, între cărţi şi între capetele cele mai strălucitoare şi mai rafinate ale generaţiei sale”. Dintre purtătorii acestor “capete”, sunt pomeniţi la loc de cinste genialii sculptori francezi Rodin şi Mercier, poetul american Ezra Pound (“descoperitorul” lui Brâncuşi), scriitorul irlandez James Joyce, criticii de artă şi oamenii de cltură Sidney Geist, Franz Roth, Paul Morand, dar şi o lungă serie de români, “prieteni ai săi”, care l-au văzut pe Brâncuşi “prin aceeaşi prismă de rafinat cerebral şi artist creator al veacului”: pentru ucenici, “profesor de sculptură, de estetică, de filosofia istoriei şi a civilizaţiilor”, pentru oamenii obişnuiţi, “un protector şi un amic gentil”, pentru artiştii boemi, “un frate ales şi cordial, gata de ajutorare, de îndrumare şi control sever”. Sunt citaţi, în acest sens, “arhitecţii Aurel şi Octav Doicescu, poeţii Tudor Arghezi, Geo Bogza, Ion Vinea şi Lucian Blaga, ziariştii-artişti F. Brunea-Fox şi Ştefan Roll, poeţii-eseişti B. Fondanne, Saşa Pană şi Ilarie Voronca, pictorul Maxy, Primarul general Dem. I. Dobrescu, prinţul cercetător-istoric Scarlat Callimachi şi soţia sa, actriţa Dida Scarlat Callimachi etc., adică oameni din tabere sociale şi intelectuale variate”.

În schimb, cu academicianul G. Oprescu, director, la vremea aceea, al Muzeului de Artă din Bucureşti, care, după dezgheţul cultural de după 1962, se înghesuia “la parastasul şi coliva lui Brâncuşi”, dar care “a otrăvit cu pompierisme viaţa universitară între cele două războaie mondiale …continuând otrăvirea birocratică şi după 23 august, obstaculând talente şi valori, aşa cum a făcut şi cu Brâncuşi, până deunăzi”, Petre Pandrea este necruţător. Acest om, ne spune el, “n-a fost criticul-dulău şi paznic al turmelor cu mioare pe pajiştea artei, ca domnul Titu Maiorescu sau ca domnul G. Ibrăileanu, ci lup «răpitoriu», aşa cum spun bucoavnele. Consemnările sale amabile despre Brâncuşi sunt tardive”. Nicio consideraţie în plus, în acest caz, faţă de aceea acordată unui colonel de justiţie militară (“om nou” şi el, desigur!) care-i confiscase, la arestare, corespondenţa de la Brâncuşi şi care se referise la marele sculptor român, despre care nu auzise în viaţa lui, ca la “domnul Brânduş”!

Pledând cu pasiune şi argumente convingătoare în favoarea ideii că, încă din perioada uceniciei craiovene, sculptorul “a intercalat cartea, ca unealtă indispensabilă, între uneltele (sale) de meşteşugar”, Petre Pandrea reuşeşte să ne impună un altfel de Brâncuşi decât cel livrat de monografiile occidentale din vremea sa şi, uneori, chiar de cele din zilele noastre. Poate că autorii care procedaseră aşa o făcuseră nu neapărat din inamiciţie, cât mai ales din raţiuni de publicitate ieftină şi interesată, de tip mercantil, gustată de un anumit public, desigur suficient şi snob, care, nefiind în stare să înţeleagă în profunzime opera, noutatea ei absolută, preţuia senzaţionalul rezultat din perceperea artistului ca individ primitiv şi incult, un cioban analfabet cu intuiţii geniale, lucru cu care Petre Pandrea, “oltean şi european” ca şi Brâncuşi, nu se putea împăca.

Pentru a spulbera definitiv aceste prejudecăţi şi poncifuri ofensatoare, el este bucuros să citeze opinii ca acelea ale unui cărturar ca Franz Roth care, “sesizând latura de filosof şi organicist a lui Brâncuşi”, observase cum “în operele sale s-a depus şi se odihneşte ceva profund, omenesc, ca şi cum un înţelept conversează cu umanitatea”. Nu mai vorbim de “legiunea compactă de brâncuşieni şi brâncuşologi români”, despre care am pomenit mai înainte. Printre ei, “marele poet Geo Bogza şi prozator fastuos în Cartea Oltului (o carte de intenţiile şi valoarea Coloanei Infinitului)”. În acelaşi sens, este amintit în mai multe rânduri sculptorul şi criticul de artă american Sidney Geist care, pentru a-l cunoaşte mai bine pe Brâncuşi şi pentru a scrie cu profunzime şi adevăr despre opera şi personalitatea sa, învăţase româneşte şi se documentase în repetate rânduri în România – la Hobiţa, Târgu-Jiu, Craiova şi Bucureşti, şi întreţinea, de asemenea, “o vastă corespondenţă cu cei care l-au cunoscut şi cu brâncuşologii români”. Totuşi, acestuia din urmă (elev al lui Arhipenko, ce fusese la rândul său elevul lui Brâncuşi!) i se face reproşul (după părerea noastră, măcar pe jumătate nedrept!), pentru “teza greşită” care-l “ştampila” pe Brâncuşi ca “produs al Parisului dintre anii 1904-1941”. Furat de vârtejul ameţitor şi pătimaş al demonstraţiei sale, Petre Pandrea nu mai era dispus să-i acorde chiar nimic Parisului, în care Brâncuşi nu trăise totuşi ca-ntr-un clopot de sticlă şi nici înconjurat tot timpul de duşmani ireductibili! Sub acest aspect, poate că şi unii dintre “inamicii” lui Brâncuşi, cum ar fi de pildă compozitorul Marcel Mihalovici, mai degrabă un flecar cu limba afurisită decât un duşman, ar avea dreptul la un mic recurs. Dar chiar şi astfel de excese au, sub pana lui Petre Pandrea, savoarea lor.

Am păstrat pentru încheierea predosloviei noastre un pasaj cu totul aparte din acest ultim volum al trilogiei brâncuşiene. El ne arată în ce măsură, vorbind despre marele său prieten, Petre Pandrea se regăsea pe sine însuşi.

“Brâncuşi mânuia verbul cu o îndemânare de mare artist, filosof şi războinic – scrie Petre Pandrea. Mânuia săgeata înmuiată în venin a pamfletarului ideologic, sabia dialogului cu interlocutorul prezent (păstrând toate regulile codului de conversaţie salonardă sau universitară), petarda aforismului, harfa şoaptei melancolice şi a suspinului, artileria grea a erudiţiei mascate, pledoaria avocatului ciceronian, cu silogismele furate Atenei, pentru a demonstra o cauză în care credea cu sinceritate şi cu avânt, epigrama populară şi cultă, noianul de amintiri, ca o apă de rouă a dimineţilor revărsate în zori la zaiafeturi, melodia zefirului şi a lui Eol, şuieratul Crivăţului neîndurător”.

E şi în aceste rânduri o Coloană a Infinitului…

Ştefan Dimitriu

MIRAJUL DEPĂRTĂRILOR

Îmbarcat pe un vas comercial ce traversează Atlanticul, în drum către coastele Americii Latine, tânărul jurnalist fără nume din cel mai recent roman – Trăieşte şi mergi mai departe – al cunoscutului prozator Constantin Stan întreprinde nu atât o incursiune în spaţiul real şi în timpul obiectiv, ce se derulează cu o precizie matematică şi cu o încărcătură de pitoresc demnă de un roman de aventuri, cât mai ales o călătorie în ascunsele cotloane ale sufletului său, pentru a se redescoperi şi, mai ales, pentru a se recompune ca-ntr-un joc de puzzle, în urma uraganului devastator trăit de el nu pe mările şi oceanele lumii, ci în viaţa sa personală, în intimitatea cuibului său domestic, în relaţia cu femeia iubită. Senzaţia de prospeţime a faptelor este dată şi de scriitura modernă, incisivă, alertă, uneori gâfâită, adeptă a unui fel de prezent continuu, ca şi de efectul de distanţare şi, în acelaşi timp, de obiectivare, obţinut prin modul de abordare a naraţiunii, în care personajul principal îşi povesteşte sieşi, ca şi cum i-ar vorbi altcuiva, toate întâmplările prin care trece şi toate sfâşierile sale: Ai aflat că nu, că nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ori: Porţi cu tine doar un singur petec de hârtie, care a fost cândva o scrisoare, ţipătul ei de durere... Ori: Unde ai fost, te întreabă Stelian. Nu ştii. E singurul răspuns cinstit. Probabil că în moarte, ai fi vrut să-i spui, dar nici de asta nu eşti sigur. Pentru tovarăşii săi de drum, jurnalistul a reuşit să devină unul de-ai lor. Pe puntea vasului de 200 de metri lungime şi de 80 de metri lăţime, ca şi în cabinele sau în măruntaiele sale, viaţa (şi uneori, moartea!) curge după tipicul ţării al cărui drapel flutură la catarg. Cu obligaţii de serviciu şi pasiuni de timp liber, cu amiciţii, inamiciţii sau alăturări întâmplătoare de destine, cu trăirea intensă a clipei ori cu nepotolite nostalgii. A muşcat din măr, apoi a sorbit din vin. S-a jucat cu paharul o vreme, apoi l-a băut până la jumătate şi l-a întins către măsuţă spre a-l aşeza pe tavă. Mişcarea i-a dezvelit piciorul până spre coapsă, iar sânul ei drept s-a atins, ca într-un abur, de umărul tău. Nava Breaza este o insulă românească în derivă. Aşa cum în derivă sunt şi sufletele mai tuturor celor care o populează şi o fac să răzbească peste crestele valurilor. Dar nava asta nu este numai un spital al amorului, ci şi un leagăn al lui, ca în cazul căpitanului, care şi-a urcat amanta la bord, sau ca în cazul doctoraşului (de fapt, un biet felcer) şi al telexistului, care, avându-se unul pe celălalt, nu coboară împreunmă cu ceilalţi pe ţărm, „la dame”. Din plictiseală, cum spune la un moment dat, jurnalistul îşi dă şi examenul de „ofiţer III punte”, deşi gradul îi fusese atribuit în mod simbolic încă de la îmbarcarea pe navă. Bea cot la cot cu ceilalţi, le ascultă aleanurile, joacă împreună cu ei fotbal în magaziile din „pântecele chitului”, înalte de 20 de metri şi goale, la ducere, trăieşte senzaţiile stranii de picătură în ocean ori de nemăsurată şi nefirească linişte din zonele tropicale ale calmului plat. Dar, mai ales, coboară cu ei în porturile de destinaţie şi descoperă aici mizeria, dezmăţul, descompunerea, şi, în mod paradoxal, puritatea şi candoarea unei lumi nebănuite. Şi tocmai aici, în acest iad pământesc, în această Sodomă şi Gomoră a unui port brazilian, în care foşgăiala speluncilor de pe plajă, cu nume fudule (Winners, Stars, Dunau azzul), amorul neruşinat, practicat în hoteluri sordide şi negociat la sume ridicole şi, nu în ultimul rând, cerşetoria cohortelor de copii zdrenţăroşi, roind ca nişte bondari agresivi în jurul noilor sosiţi, pentru a le cere doar o mie de cruzeiros, cu care nu poţi cumpăra nimic, dar o mie de cruzeiros înseamnă mult mai mult decât nimic, şi repezindu-se să-şi ia singuri ceea ce ştiu că nu li se va oferi niciodată, sunt aproape singurele moduri de a-ţi duce şi de a-ţi câştiga existenţa de zi cu zi, tocmai în această lume de târfe, de proxeneţi, de cerşetori şi de tâlhari mai mari sau mai mici, povestitorul-erou-de-roman reuşeşte nu numai să-şi radiografieze, cu o precizie de care nu fusese în stare până atunci, eşecul său în dragoste, drama sa sentimentală purtată până aici, la celălalt capăt al pământului, dar să găsească în el şi puterea miraculoasă de a se ridica deasupra tuturor dezastrelor personale. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată. Spusă aşa, aici, în doar câteva cuvinte, povestea ar putea să pară excesiv de romantică sau chiar uşor desuetă, dar aşa cum o spune Constantin Stan în paginile romanului său, ea are o substanţă şi o consistenţă care-i dau forţă literară, originalitate, putere de convingere. Şi, mai ales, emoţie. Astfel încât eroina romanului său, Silvana, târfa portuară de care se îndrăgosteşte cel plecat peste mări şi ţări ca să uite de dragostea lui pierdută, femeia asta blestemată să-şi vândă trupul pentru a-şi face un rost (cu banii agonisiţi astfel, îşi plăteşte un curs de asistente sanitare), fiinţa asta fragilă şi misterioasă, cu trăsături de bibelou asiatic, făcută mai ales din zâmbete şi din tăceri, este cea care reînvie în el dorinţa de a-şi căuta el însuşi, cu speranţă şi cu încredere, un nou drum în dragoste, un nou ţel în viaţă. Totuşi, când Silvanei îi zboară pentru o clipă gândurile către plajele Tomisului, el o aduce de îndată cu picioarele pe pământ: ce să cauţi tu, fată dragă (...), în lumea aia în care virginele sunt mai prostituate decât voi, târfele cinstite de le „Winners”, în care nevestele vor să fie amante, iar amantele – curve bine plătite? Întâmplările care duc până aici sunt desigur multe şi de o infinită subtilitate, şi trebuie să citeşti cartea pentru a le afla. Ceea ce trebuie spus, însă, este că, pătrunzând cu ingeniozitate în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc şi, în acelaşi timp, conducându-ne cu dezinvoltură şi cu simţul detaliului semnificativ, nu de puţine ori aventuros, printr-o lume pe cât de reală, pe atât de puţin cunoscută şi înţeleasă, Constantin Stan reuşeşte să ne captiveze cu un roman original şi profund, de o maximă concentrare şi de o generoasă deschidere către bucuriile şi tristeţile vieţii.

Ştefan Dimitriu

Ştefan Dimitriu

O CARTE DE EXCEPŢIE

„Popescu E. Napoleon”*, trilogia romanescă a lui Ştefan Goanţă, este una din cele mai fascinante proze ale literaturii române. Afirmaţia ar putea fi socotită riscantă sau de-a dreptul frivolă, dacă n-ar avea acoperire sută la sută în substanţa surprinzătoare a acestei cărţi de o frumuseţe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite.

Mai înainte de a încerca să aducem câteva argumente în susţinerea acestei idei (argumentul suprem fiind, până la urmă, lectura cărţii!), trebuie să vă spunem că, deşi este autorul mai multor romane, proze scurte sau piese de teatru, Ştefan Goanţă, plecat dintre noi la sfârşitul anului 2010, este un nume puţin vehiculat, dacă nu total ignorat de critica literară „oficială”. Trăind din trudă profesorală ori din activism cultural local, la o margine de ţară (Zalău), într-un fel de izolare impusă iniţial de prigoana comunistă şi apoi autoimpusă de firea sa retrasă, meditativă şi sobră, el şi-a văzut de scrisul său, de seria sa viguroasă de romane tipărite abia după revoluţie („Altarul de nisip”, „Patul de zăpadă”, „Vinul de piatră”, „Zodia ţârului” şi altele, rămase încă în manuscris), pentru ca în cel de al şaptelea deceniu al vieţii sale (1992-2002) să realizeze capodopera, asupra căreia vom încerca să aruncăm o scurtă privire, în speranţa că vom reuşi să atragem astfel nu numai atenţia cititorilor, dar şi râvna criticilor şi a istoricilor literari de bună credinţă.

Materia epică a trilogiei lui Ştefan Goanţă o constituie frământata epocă de după cel de Al Doilea Război Mondial, cu toate întâmplările şi nenorocirile abătute asupra acestei ţări. Dar, dincolo de subiect, acţiune, suspans, teme principale sau secundare, portrete memorabile, tragedii, drame ori farse rezultate din marea şi perpetua comedie umană, cartea lui Ştefan Goanţă impresionează prin prospeţimea ei (amintind în acest sens de Salinger – „De veghe-n lanul de secară” sau Fournier – „Cărarea pierdută”) şi, în acelaşi timp, prin tonul, candoarea şi sinceritatea covârşitoare a povestirii, care sunt acelea ale unui adolescent pe cât de genial (nu neapărat în privinţa performanţelor şcolare, ci mai ales în aceea a interpretării în stil propriu a evenimentelor mari sau mici), pe atât de copilăros şi de derutat în diagnosticele, răzvrătirea şi răsucirile lui. El încearcă să înţeleagă cu mintea sa nesupusă niciunei dogme lumea aceasta nebună şi forfotitoare, pe care toţi cei din jurul său o văd – într-o exprimare generală şi obsesivă – „întoarsă pe dos” şi căreia el încearcă din răsputeri să-i găsească un rost şi un echilibru.

Copilul şi apoi adolescentul Popescu E. Napoleon, ca de altfel însuşi scriitorul, este fiul unor învăţători de ţară din sudul Olteniei. Pentru el, războiul şi mai cu seamă urmările lui catastrofale sunt zodia sub care deschide ochii în viaţă. Nişte ochi uimiţi până la disperare de spectacolul unei realităţi tot mai demente, în care toate punctele de stabilitate (familie, şcoală, prietenie, dragoste, tradiţii, cult al muncii sau al eroilor etc.) se prăbuşesc unul după altul. Licean în primele clase, Popescu E. Napoleon, elev sârguincios, cu o memorie fotografică, dar de o naivitate şi de o lipsă a simţului practic dezarmante, pendulează permanent între satul natal, cu tihna şi cutumele sale date de la o zi la alta peste cap, şi oraşul (probabil Caracal) care-l înfiază pe jumătate şi-l încredinţează unei gazde omenoase, dar nesuferite prin demersurile şi insistenţele ei civilizatoare.

Satul înseamnă înainte de toate gospodăria înfloritoare, în prima fază, a părinţilor şi a bunicilor dinspre mamă, proprietari de pământ, vie, cazan de rachiu, animale şi atelaje de tot felul şi, în plus, beneficiari ai muncii unei armate de argaţi, cuprinşi într-o anume ierarhie, în aşezarea temenică a existenţei lor seculare. Peste această armonioasă întocmire, pluteşte – tot în ordine ierarhică – duhul şi autoritatea incontestabilă a bunicilor (tata mare, cunoscut în sat ca „neica Gheorghe, primarul”, şi mama mare, supranumită „Muica” sau „Năzdrăvana”), şi după aceea a tatălui, pe care satul îl ţine-n stimă cu formula compactă „don’ţător”, şi abia la urmă a mamei, „Doamna”, fiinţă duioasă şi degrabă iertătoare, veriga slabă în lanţul autorităţii celor mari. Întocmeala şi ierarhia aceasta se vor degrada – la scara timpului – fulgerător, prin dispariţia tuturor criteriilor valorice şi, în paralel, prin şicanarea, desrădăcinarea, alienarea, întemniţarea, dispariţia naturală şi adesea suprimarea fizică a protagoniştilor.

La celălalt pol, oraşul înseamnă o serie întreagă de straturi de viaţă socială şi de puncte majore de interes (profesorii de liceu, colegii de clasă, gazdele, vecinii, iubitele, golanii de cartier, activiştii culturali sau politici apăruţi din vâltoarea vremurilor etc.), într-o precipitare absurdă şi ele, pe care adolescentul introvertit Popescu E. Napoleon („Neluţu Doamnei”, pentru apropiaţi) le străbate când cu spaimă, când cu perplexitate, când cu revoltă, dilatându-le ca sub lentila unui fabulos microscop şi clasificându-le apoi într-un stil extrem de original, care îmbină observaţia sinceră, pură, de multe ori dureroasă şi, în orice caz, netributară vreunei prejudecăţi, cu un umor mai ales implicit, uneori – ce-i drept! – de spânzurătoare.

Copilul îi receptează şi îi povesteşte la timpul prezent pe toţi aceştia, toată această lume care, de la o zi la alta, „se întoarce pe dos”, odată cu el. Dar nu atât bogăţia de întâmplări particulare ori de evenimente epocale cuprinse în carte, unele mai nebuneşti decât altele, cât mai ales felul în care ele se răsfrâng în mintea şi în vorbele povestitorului dau întreaga măsură şi neasemuita savoare a textului, unicitatea sa. De aceea, nu ne propunem să rezumăm, în aceste rânduri, firul epic al romanului – fluviu vijelios, ieşit din matcă, şi răsturnând toate rânduielile unui anumit timp istoric, ca şi regulile unei literaturi, să-i spunem aşa, clasice – , ci să relevăm mai ales felul în care oamenii prinşi în cataclismul acesta istoric şi social şi deveniţi personaje literare capătă suflet şi trup înaripat în trăirile, la persoana întâi, ale naratorului, ceea ce-i conferă cărţii lui Ştefan Goanţă o aură cu totul aparte.

Să vedem, aşadar, cum percepe adolescentul-povestitor şi cum ni-l transmite de la faţa locului, ca pe un meci pe viaţă şi pe moarte al tuturor împotriva tuturor, spectacolul acesta sângeros al unei lumi din care şi el face parte şi în care jumătăţile de măsură nu prea mai există. „A simţit cineva mai bine ca mine, pe propria-i piele, ce înseamnă întoarcerea lumii pe dos? se întreabă el la un moment dat. Toate sucelile şi răsucelile m-au luat la mijloc, să fiu miezul vârtejului”. Pentru ca, în alt moment de iluminare, să decidă irevocabil: „Dumnezeu o fi, n-o fi, dar dracul e sută-n sută!” De altfel, obligaţia de a da tot timpul sentinţe îi vine dintr-o convingere lăuntrică de nezdruncinat: „Doar eram premiant, eram obligat să fiu deştept”. Pe de altă parte, pentru un om deştept, şi ascunderea adevărului, în cazuri extreme, era o atitudine înţeleaptă: „Zică cine ce-o vrea, la minţit nu mă taie nimeni, că şi a minţi vine tot de la minte. (...) Minciuna e a doua inteligenţă a omului, dacă nu prima”. În acelaşi timp, ştiind bine toate acestea, poate să-şi spună şi aşa: „Mie de adevăr mi-e frică, de adevărul făcut din minciună”.

De altfel, lumea aceasta întoarsă dintr-o dată cu susul în jos este chiar prin esenţa ei o lume a minciunii ridicate la nivel de adevăr absolut. Caz în care, meditează el, „trebuie să înveţi să fii deştept, ca să poţi face pe prostul”.

Rosturile ţăranului gospodar – hărţuit, spoliat, învrăjbit, măcinat de corvezi şi de cote, deschiaburit, trimis în puşcării – sunt date peste cap, viaţa orăşeanului a devenit drumul spre iad pavat cu mincinoase şi criminale intenţii, învăţământul liceal a fost transformat în caricatura sa, în locul profesorilor luminaţi, săltaţi noaptea de dubele securităţii, au apărut agitatorii şcoliţi de partid, precum acel „Nea Mitică, prietenul intim al tovarăşului Stalin”, în timp ce Gore – golanul de cartier şi otreapa clasei, unul din cei care cred, de pildă, că frunza este verb, „pentru că se mişcă” – , ajunge figura emblematică a tânărului comunist, a viitorului „om nou”, exercitînd în mod paradoxal, prin însuşi acest fapt, o irezistibilă atracţie pentru „Neluţu Doamnei”. Pentru că, „pus la opt sute şi-un pol”, adică îmbrăcat după ultima modă a mahalalei, „prostul, cu cât e mai prost, cu atât ştie mai bine ce e de făcut”. Astfel, hotărârea e luată: „Mă duc la Gore să mă înveţe să înjur ca lumea. E timpul să intru şi eu în rândul oamenilor. La debitul de tutun din colţ mă opresc. Dacă învăţ să înjur, trebuie să învăţ şi să fumez”. Apropierea tezei de matematică îi strecoară în suflet gândul sinuciderii: „Mă duc unde nu e nici întristare, nici suspin, nici geometrie şi trigonometrie”. Dar, în grădina publică, unde intenţionează să-şi pună capăt zilelor, descoperă un elev din clasele mai mari cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă de-un cot şi, îngrozit de macabra privelişte, face cale-ntoarsă. Pe drum, are norocul s-o-ntâlnească pe Tamara, o elevă-balerină refugiată din Basarabia, care-i cade imediat cu tronc („Aş învia numai dacă Tamara s-ar opri din dans şi ar lăsa viaţa să curgă ca înainte. Să mi se fi întâlnit gândul cu al ei? Tamara se opreşte vibrând ca o săgeată înfiptă într-un trunchi de copac”). Din fericire, nemilosul profesor de matematică face un stop cardiac şi înlocuitorul său, un tinerel poreclit Moşu, are alte priorităţi, desigur agitatorice, decât să le bage elevilor în cap atâta carte, pentru că, după expresia lui Gore, „Moşu e pâinea lui Dumnezeu şi omul tovarăşului Stalin”. De altfel, după moda timpului, Stalin este luat ca martor sau punct de referinţă în cele mai diverse împrejurări, cum ar fi de pildă aceea când, dând cu ochii de-un porc neobişnuit de mare, unul dintre ţărani exclamă, plin de mândrie: „Nici tovarăşul Stalin n-a văzut aşa ceva!”

Ca şi naratorul-adolescent, personajele cărţii sunt caracterizate mai ales prin replicile lor. Cum ar fi năstruşnicul profesor de desen, poreclit Fufu, pentru că are întotdeauna pe buze o înjurătură neterminată. La orele de desen, el îi pune pe elevi să-i recite din Eminescu („De treci codrii de aramă...” etc., etc.) şi-i admonestează în stilul său inconfundabil: „Rar, rar! Am spus rar, fiu de vacă neagră! Că doar eşti în pădure, fu,fu,fu!... Vorbeşte cu copacii, nu cu lemnele! (...) Sărută iarba, n-o paşte, fu,fu,fu!...” În schimb, directorul liceului, profesorul erudit şi extravagant Nea Nae, este un filosof. Auzind că Neluţu Doamnei recită frumos, îl cheamă la el, să-l audă. „Pământul şi cerul – îi spune profesorul – sunt deopotrivă şi ale deştepţilor şi ale proştilor. Şi cine ştie dacă proştii, tot căutându-se în cap de păduchi, n-au uitat că sunt plini de râie. Şi tot aşa, cine ştie dacă învăţaţii, tot mâncând din cărţi mintea altora, nu s-au dezobişnuit să asculte cântecul de început al cerului şi al pământului. Privighetoarea şi ciocârlia nu cântă şi ele de dragul cerului, al soarelui şi al lumii? Aşa că spune-ţi şi tu cântecul”. Apoi, după recitare: „Mă, neică, n-ar trebui să mai creşti. Dacă te faci mare, o să păţeşti ca mine, o să le uiţi şi o să crezi în prostii de om mare”. Drept răsplată, povesteşte băiatul, „Nea Nae m-a trimis în cancelarie, după catalog, şi m-a pus să-mi pun un zece cu mâna mea. A zis că el nu poate da nota lui Dumnezeu”.

Personaje emblematice pentru hărnicia, asprimea şi mintoşenia ţăranului de altădată, „Muica-Năzdrăvana” („Înţeleaptă ca Sfânta Vineri”, dar „mai urâtă decât Muma Pădurii”) şi „Tata mare”, adică „Neica Gheroghe, primarul”, excelează de asemenea prin replicile lor. „Tu crezi că aici, pe pământ, omul e gazdă şi stăpân? îl pune Năzdrăvana la punct pe nepot. E musafir, asta e. Vine, stă cât stă şi pleacă. De voie, de nevoie, gazda, pământul lui Dumnezeu, îl primeşte, cu toate că omul s-a înmulţit şi s-a înrăit peste fire”. Dar asta nu înseamnă să-ţi trăieşti oricum viaţa. „Să te culci şi să mori cu un ceas mai devreme, decât să ajungi de râsul lumii”, îl povăţuieşte ea, parcă testamentar. Cât despre orgoliosul Neica Gheorghe, primarul, „fiindcă trăise prea mult şi prea repede, se săturase şi zisese: «Ia să mor eu o ţâră, zăbava ei de moarte, că pe asta n-am mai făcut-o. Dar să mor de unul singur, că una e să mori aşa, şi alta la grămadă, cu toţi proştii»”. Excesiv de autoritară şi de multe ori neîndurătoare este figura tatălui – tip de educator spartan, aşa cum erau pe-atunci mai toţi luminătorii satelor, hotărâţi să scoată şi untul din copiii lor, pentru a-i face oameni. „La tata mi-e şi frică să mă gândesc, se destăinuie naratorul. În zecile şi zecile de poveşti pe care le-am citit şi auzit, n-am întâlnit pe cineva mai fioros ca el. (...) De cum am ajuns de vârsta palmelor şi a curelelor, nu m-a slăbit”. „Mormolocule! îl «motroşeşte» tatăl. Ca boul nu ştii să tragi, ca câinele nu ştii să muşti, ca porcul nu ştii să dai năvală. Păi cum crezi că o să poţi răzbi în lumea asta a voastră?” Sau: „Mă, când intri în lume, lumea să vadă, să audă, să simtă că a intrat un om în ea. Un om cu o mare, nu un om la bucată”. Încercând să pună în practică aceste lecţii de viaţă, băiatul îşi găseşte la iuţeală prilejurile potrivite: „Dacă ascultătorul se dovedea şi curios şi greu de cap, netezeam cu podul palmei ţărâna, luam un surcel şi îi făceam la iuţeală harta. Uite, moşule, asta e Germania pe care a mâncat-o friptă domnul Hitler. Aici, în coasta ei, e Franţa din care a ieşit un Napoleon ca mine”.

Înnegurată dar şi radioasă totodată, prin punctul de vedere şi prin fraza totdeauna sclipitoare a povestitorului, lumea lui Ştefan Goanţă scoate mereu la iveală personaje de neuitat, fie ele de mai mare sau de mai mică importanţă. Aşa, de pildă, ţăranul care-şi retează cu barda degetul arătător al mâinii drepte, pe care-l pusese, ca analfabet ce era, pe borderoul celor înscrişi cu sila în colectivă („Cu sângele şiroind, a intrat în casă. «Na, bre, na! Am eu deşti? N-am. Păi, dacă n-am, cum să-l fi pus?»”). Neuitate, în bine sau în rău, sunt şi gazdele din oraş: domnul Dumitrescu, zis şi „Mustăcilă”, Nea Mărin, poreclit „Doamne iartă-mă” ori „mama Anica, o duminică de femeie”. Tot aşa, mulţimea de slugi, dintre care prostul proştilor, Lie, va deveni locotenent de securitate. La fel, puzderia golanilor de cartier, începând de la mai sus amintitul Gore şi până la Mâţu, Troacă, Muie, Gâţu, Ştoalfă, Găină sau Mafoame. „Oare cu ce poreclă or să mă blagoslovească golanii? se întreabă el. Habar n-au ei că cea mai potrivită e tot asta cu Napoleon”. Constituiţi în formaţii de guerilă urbană şi antrenându-l, din motive de onoare şi de dragoste pentru Tamara, şi pe povestitor, aceştia îşi dispută la un moment dat, la modul cel mai sângeros şi cu consecinţe dintre cele mai grave pentru auto-eroul nostru, întâietatea ( „Bătaia e un trăit în pielea goală. Te eliberezi de toate coclelile pe care le-au pus în tine mămicile, tăticii, şcolile şi popii, te pui la pielea goală şi dai”, îşi spune el în toiul crâncenei lupte. Apoi, ruşinat, cu gura ferfeniţă: „Lumea s-ar putea isprăvi şi eu mă gândesc la nişte măsele...”. Şi, în sfârşit, scos cu brutalitate din joc, mai mult mort decât viu, dar tot mai mulţumit şi mai mândru de sine: „Muream şi nu vedeam ce e aia moarte!”).

Dureros până la sfâşiere portretul de grup al puhoiului de moldoveni alungaţi de secetă din vetrele lor strămoşeşti şi năvăliţi ca lăcustele în Câmpia Română. „Cine ştie ce păcat săvârşiseră ei sau părinţii lor, dacă ajunseseră în iad înainte de a muri”, se cutremură la vederea lor adolescentul Napoleon E. Popescu. Dar iadul pe care aceştia îl lăsaseră în urma lor începea să se prefigureze şi prin locurile în care ajunseseră: „Parcă toate stau pe loc, până şi spălătura de cer alburiu de care atârnă buboiul soarelui răscopt de fierbinţeală. (...) Duzii de pe marginea drumului şi-au blegit frunzele ca urzicile de raţe în apa clocotită. Dincolo de ei, gălbejite şi răsucite, crescute ca în spuză, tulpiniţe ruşinate de porumb. (...) Dar ce prăpăd, ce moarte sucită şi răsucită de mii şi mii de joarde goale de frunze, chinuite în fel de fel de încâlcituri şi rămase să zacă neclintite în batjocura arşiţei!”

Frământat de înţelesurile adânci şi grave ale existenţei, adolescentul Napoleon E. Popescu meditează încrezător, în stilu-i atât de caracteristic: „Între viaţă şi moarte trebuie să mai fie ceva, o cale pe unde s-o apuci. Un drum, o potecuţă, o... Trebuie s-o găsesc eu. În seara asta nu mă culc până nu dau de ea”. Sau: „Orice s-ar spune, lumea asta e plină de lume, prea plină de viaţă moartă şi vie. Toate stau alandala unele peste altele, că te şi miri cum le mai poate ţine pământul în spinare fără să se cocoşeze sub greutatea lor. Nimic nu mai e nimic, totul e ceva, şi mereu apare altceva”. Sau, mai puţin metafizic: „Un ou e un ou, îşi are şi el flosofia lui, aia cu ce-a fost întâi, oul sau găina, dar pus în tigaie cu alte trei-patru, scoţi o porţie de papară în faţa căreia parascoveniile alea filosofice nu fac nici cât o ceapă degerată”. De altfel, gândurile nu-i dau niciodată pace, iar absurdul sau naivitatea formulării fac într-adevăr deliciul lor („E plăcut să aştepţi, ai ce face”; „Azi e azi, precis că e azi, fiindcă ieri a fost ieri”; „E vremea prostiilor, iar cine nu face prostii la vârsta asta le face când nu trebuie”; „Iar acum, când stau cu geometria în mână şi judec întâmplarea cu minte de om mare, îmi vine să mor. Cum de nu mi-a fost mie ruşine să am şase ani?”; „Când iei omul din somnul lui cel mai dulce, e ca şi când ai strânge de gât cocoşul în timp ce cântă”; „Azi e duminică. Nu trebuie să-mi spună nimeni că e, se vede şi se simte dintr-o singură aruncătură de ochi pe fereastră”; „Oraşul o fi el fabrică de cucoane, dar nu şi de doamne”; „Râsul se păstrează cel mai bine atunci când e ţinut în tine. Doar proştii, cum au un strop, cum îl şi dau afară prin gura căscată până la urechi”; „Aşa îmi vin mie ideile, exact când am nevoie de ele”; „Când moare, orice om, indiferent cine ar fi, devine cineva... Ce n-ar da unul viu să se bucure măcar un ceas de atâta cinstire!”; „O fi el, nea Zdrâncu, de zece ori mai deştept ca mine, dar eu sunt de o sută de ori mai deştept decât el”).

Ca să-şi facă ordine în toate gândurile sale, Napoleon E. Popescu se hotărăşte să scrie. Deocamdată, numai în mintea sa. Pentru că, nu-i aşa?, „scrisul te ajută să alegi binele de rău, aşa cum te ajută nuiaua să alegi oile mulse de cele nemulse”. El îşi mărturiseşte cu nevinovăţie modelul: „Amintirile lui Ion Creangă mi-au plăcut atât de mult, încât le-am mai scris şi eu o dată. Prea multe n-am modificat, fiindcă nu aveam ce. Dar a apucat să zică el întâi. Întotdeauna se găseşte cineva care să ţi-o ia înainte. Ca şi chestia aia cu tabla înmulţirii pe care o ştim cu toţii şi nu ne lăudăm. Eu nu puteam s-o fac? A făcut-o însă domnul acela, am uitat cum îl cheamă, şi din cauza asta n-a murit nici până acum”. Totuşi, unele îndreptări se impun, chiar şi în contul acestor invidiaţi şi norocoşi înaintaşi: „Făt-frumos era, nu zic nu, era frumos, viteaz, bun la suflet, dar prea avea nevoie de mulţi prieteni ca să fie aşa. Dacă n-ar fi fost calul, care era mai deştept şi îl învăţa ce să facă, nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa”.

Cunoaşterea prea timpurie a dragostei carnale, pe care o descoperă la iniţiativa fetei celei mari a gazdei, o nebiruită consumatoare de amor, fără criterii de vârstă, nu-l împiedică pe băiat să viseze în taină la o dragoste pură, înălţătoare: „Acum însă, când stau în pat, încă şi cu bocancii în picioare, fiindcă aşa vreau eu, mă simt liber şi numai al meu, despovărat de toate, dornic şi în stare să mă umplu de Tamara până... până dincolo de puterile mele. Ce bucurie ar fi să mor din cauza asta!” Pentru o astfel de bucurie, se încaieră cu golanii şi e cât pe-aci să-şi împlinească visul. Dar nu aceleaşi sentimente îi trezesc cele câteva fetişcane timide, pricăjite şi neemancipate, aflate, ca şi el, în gazdă şi pe care, în mintea sa, le taxează cu superioritate: „Fac pariu că habar n-au că apa nu e apă chioară, ci e H2O” sau „degeaba se ruşinează ca proastele... pe sub toate rochiile şi hainele din lume, fetele umblă tot în pielea goală”.

Pentru a-şi răsplăti prietenii pentru cine ştie ce faptă bună, Napoleon E. Popescu e gata să le dăruiască bunurile lui cele mai de preţ („Gore, zăpăcitule, golanule, cel mai bun prieten al meu, mâine îţi dau stiloul şi briceagul” sau: „Bunul meu nea Costică! Nu am la mine stiloul sau briceagul, că acum, pe loc, ţi le-aş face cadou!”), dar, pentru că le iubeşte atât de mult, niciodată nu se va îndura să se despartă de ele. Iar pentru toate angoasele şi situaţiile de nedepăşit, el are un remediu secret şi sigur: borcanul cu miere dat de mama şi ascuns bine de ochii gazdei: „De ciudă, fug la borcanul cu miere. E mai bine pe întuneric, pentru că aşa nu pot să număr linguriţele luate. De şcoală-mi arde mie acum, când lumea cea mare şi adevărată se naşte sub ochii mei?” Sau: „Păcat că mi-e foame. Dar ce contează foamea? Mi-e ruşine de ea, fiindcă mă apropie de ceilalţi muritori de rând. O să iau totuşi o linguriţă de miere, numai una, cel mult două, hai să zicem trei sau patru”.

Cu geniul lui de copil făcut nu numai să privească pe toate feţele şi să interpreteze într-un stil atât de original lumea, dar să-şi închipuie că o şi poate schimba, Napoleon E. Popescu exclamă la un moment dat, pradă unui puseu de febră: „Doamne, lasă-mă măcar două ceasuri în locul Tău şi să vezi cum îţi pun eu lumea asta la punct!” Dar cum Dumnezeu va rămâne insensibil la rugăminţile sale, lumea asta îl va pune ea la punct în toate privinţele; până la „reeducarea” politică penitenciară, mai mult sugerată în cele câteva pagini de final, care-l aruncă apoi – balenă parţial eşuată – la ţărmul unei lumi care, în absenţa sa, se mai răsucise de câteva ori. Dar, tot aşa, înţelegem că Napoleon E. Popescu nu se va da bătut, ci va încerca să se înfrunte şi de-aici înainte, prin faptele şi prin vorbele lui, cu aceste noi rostogoliri ale lumii.

Oamenii de meserie vor găsi în cartea lui Ştefan Goanţă un teren mănos de explorare privind „arta prozatorilor români”, pentru a duce mai departe, cu izbânzile certe ale prezentului, faimosul studiu al profesorlui Tudor Vianu. Se pot face comunicări academice, se pot analiza numeroase aspecte, de construcţie sau de fond, se pot elabora teze de doctorat având ca obiect de studiu această impresionantă carte. În ce ne priveşte, am scris rândurile de faţă fără intenţia de a face o cronică literară (nici nu avem această calificare!), ci cu aceea de a aduce un elogiu de cititor unei cărţi excepţionale, scrise parcă anume pentru noi, cititorii, şi nu pentru mode, frustrări, orgolii deşarte ori false ierarhii. Ceea ce pentru criticii literari dăruiţi şi oneşti nu poate fi decât dovada certă a valorii sale indiscutabile.

*Ştefan Goanţă, ”Popescu E. Napoleon”, roman-trilogie, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj (1999, 2000, 2001)

**COSÂNZENII (*)**

Cosânzenii este numele unei cărţi triste şi fermecătoare. Realizat de Elisabeta Isanos – fiica unor cunoscuţi scriitori români (Magda Isanos şi Eusebiu Camilar) – acest “dosar de existenţe”, de o factură cu totul aparte, încearcă (şi reuşeşte) să reconstituie nu numai vieţile pline de un dramatism autentic al înaintaşilor direcţi ai autoarei, nu numai rădăcinile adânci şi atât de ramificate ale neamului lor, dar şi un secol (20) la fel de fascinant, de dramatic şi de contradictoriu. Obsedată, în primul rând, de recuperarea imaginii materne, pe care n-o poate găsi în propria-i amintire (grav bolnavă de inimă, Magda Isanos s-a stins din viaţă la 28 de ani, lăsând în urmă-i o fetiţă de numai trei ani), Elisabeta Isanos răscoleşte prin documente, scrisori şi fotografii de familie, prin amintirile rudelor şi ale cunoscuţilor, prin ziarele şi revistele de epocă, prin anuare statistice sau geografice, prin manuale şcolare, prin tratate de istorie, de pedagogie, de psihologie şi, nu în ultimul rând, prin scrierile literare ale celor care-au adus-o pe lume. Mai mult decât atât, ea colindă în lung şi-n lat prin ţară, pentru a descoperi dacă nu întotdeauna o urmă palpabilă, cel puţin o stare de spirit a locurilor legate de scurta dar rodnica trecere prin lume a mamei sale. Sunt remarcabile îndârjirea autoarei de a da chip acestei fantasme scumpe, războiul ei cu amneziile, uneori voite, ale martorilor, insistenţa asupra amănuntului revelator, care deschide mereu noi şi noi direcţii de înaintare, raportarea permanentă a părţii la întreg, conectarea continuă a realităţilor româneşti la viaţa planetei şi, în cele din urmă, efortul de a recompune, din toate acestea, statura fizică şi spirituală a mamei sale, a cărei absenţă constituie şi astăzi o rană vie. Făcând, într-un fel, “procesul” unei existenţe ieşite din comun, atât prin suferinţă, cât şi prin împliniri, Elisabeta Isanos încearcă să răzbune nu o moarte săvârşită de om, ci o crimă săvârşită de destin. Un destin care o marcase din fragedă pruncie, cu sechelele unei nemiloase poliomelite, traduse nu numai prin dificultăţi locomotorii, dar şi prin grave afecţiuni cardiace, pe Magda, prima din cele cinci fiice ale unui medic din Basarabia.

Cartea Elisabetei Isanos reconstituie cu migală şi inspiraţie climatul familial, plin de farmec domestic şi încărcat de o nesecată forfotă intelectuală, din locuinţa doctorului Mihai Isanos, directorul sanatoriului de sănătate mintală din Costiujeni (botezat de doctor Cosânzeni – de aici, şi titlul cărţii) de lângă Chişinău, apoi anii de studenţie de la Iaşi, vacanţele de vară din preajma Odesei, iubirile şi bătăliile literare ale Magdei, care nu se lasă înfrântă de infirmităţile ei, trăindu-şi viaţa cu pasiune şi împlinindu-se, în condiţii îngreunate până la paroxism de izbucnirea celui de al doilea război mondial, ca una din figurile de referinţă ale liricii feminine româneşti. Dar şi ca mamă devotată până la sacrificiu. Pe care fiica sa o reconstituie acum din atomii existenţei sale, căutând-o, atunci când n-o mai poate găsi nicăieri, în propria închipuire: “Mamă a amintirilor pe care nu le am, pe care nu le-am avut niciodată. M-am străduit să mă umplu de amintiri. Am căutat cu sufletul la gură în cărţi, în colecţii de ziare prăfuite care se sfărmau sub degete. M-am străduit să descopăr în memoriile altora amintirile mele niciodată avute. Mi s-a întâmplat să caut pe la alţii ceea ce nu aveam în mine, să smulg hoţeşte o fâşie dintr-o după-amiază de vară, o vedere de plajă, un nume de stradă. Geloasă eram când îmi descopeream la alţii amintirile. Răpite sau înfiate pe nedrept. O zi onomastică, un bal, o serbare, o vorbă de duh, o melodie, ce drept aveau ei să le ţină-n păstrare? Mi-am imaginat amintirile pe care aş fi putut să le am cu tine. Cu gelozie sinceră, nestinsă, faţă de toţi cei cu care ai făcut, în mod aşa de firesc, amintiri”.

Unul din cei cu care Magda Isanos “făcuse, în mod aşa de firesc, amintiri”, era însuşi soţul ei şi tatăl autoarei acestei cărţi, nimeni altul decât Eusebiu Camilar. Un scriitor pe nedrept uitat, sau poate pe drept, dacă avem în vedere epoca în care a strălucit (anii 50) şi deasupra dezastrelor căreia, prin moartea – şi lui – prea devreme întâmplată (1965), n-a mai avut timp să se ridice cu propriile puteri. Rememorând întâmplări din viaţa sa, împletită cu aceea a Magdei, ca şi mici fragmente din scrierile sale, Elisabeta Isanos reuşeşte să ne creioneze un Eusebiu Camilar pe care nici nu l-am fi bănuit, şi care se cerea redescoperit şi recuperat şi el din negura vremii.

Dar, chiar şi pentru cei care ştiu mai puţine lucruri despre eroii reali ai acestei cărţi, lectura ei poate fi la fel de incitantă. Pentru că Elisabeta Isanos nu scrie o simplă carte de amintiri, ci o amplă frescă de epocă. În care personajele principale se întâmplă să fie chiar părinţii ei. Pe care ni-i aduce în faţa ochilor cu atâta dragoste şi cu atâta sfâşiere, încât, deşi aflată ea însăşi la vârsta şi chiar în situaţia de bunică, îţi vine s-o mângâi pe cap, ca pe-o fetiţă necăjită, inimoasă şi vitează. Şi plină de har.

ŞTEFAN DIMITRIU

*(Editura ARTPRESS, 2005)

LUMEA ÎN OGLINDĂ – Constantin Stan : „GDE BUHAREST”

Voind să intre cu bisturiul şi cu microscopul, ca un medic legist, în tumora malignă a comunismului, a acelei anomalii politice, sociale, economice şi culturale pe care a suportat-o o bună parte din omenire în frământatul veac XX, Constantin Stan sapă la rădăcinile răului, în patria Marii Revoluţiei Socialiste din Octombrie. Aici, chiar în inima Moscovei, într-o clădire de pe vremea ţarilor, într-un birou cât un aeroport, luminat de un candelabru cu 128 de braţe (poate sediul central al KGB?), îl descoperim pe neînsemnatul Ivan Mihailovici Saproşkinov, cândva activist de partid, ajuns acum un funcţionar pârlit din timpul mandatului înnoitor al lui Mişa Gorbaciov. Păstrător şi mânuitor al unor dosare despre care nu vom şti niciodată ce conţin şi la ce folosesc, el este însuşi simbolul unei birocraţii veşnice, misterioase şi ameninţătoare. Petrecându-şi cele opt ore şi jumătate de stat la slujbă între teroarea clipelor ce trebuie să treacă până la următorul gât de votcă, tras la intervale regulate din sticluţa ascunsă cu grijă, şi apropierea orei când şefa serviciului, Marfa Stanilova, va veni să-i ceară vraful de dosare din ziua respectivă ori să-i caute, ca orice şef autoritar şi nesuferit, cine ştie ce pricini, Ivan Mihailovici îşi mai aruncă din când în când ochii pe fereastră, către turlele bisericii Vasili Blajenâi ori către forfota neîncetată din faţa renumitelor magazine ŢUM şi GUM.

Dar, de cele mai multe ori, plonjează în amintirile vieţii sale, din care încearcă să înţeleagă ceva. Ceea ce ni-l arată pe măruntul funcţionar moscovit la fel de bezmetic, de golit de substanţă, de înalte idealuri sau de înţelegerea lumii în care trăieşte, atât în cursul îndeletnicirilor sale actuale, cât şi în lunga-i viaţă care îl transportase până aici.

Născut într-un sat obscur şi absolvent, fără strălucire, al unei şcoli tehnice („la ce bun atâta sminteală, când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo?”), fusese selectat, la repartiţie, de un important ştab comunist de la raion, Tovkolea (gândit şi scris exact aşa!), care întrezărise în el companionul de nădejde şi sluga ideală („Îl fac activist, ce vă holbaţi aşa, ca nişte boi?”). Şi timpul avea să arate că Tovkolea nu se înşelase. Vania (adică Ivan Mihailovici) învăţase foarte repede să aibă grijă ca nimeni altul de geanta de activist a Tovarăşului (s-o poarte, s-o încuie cu eforturi supraomeneşti atunci când era burduşită din cale-afară cu documente, cu votcă ori cu afumături, să nu-şi dezlipească o clipă ochii de la ea), să slujească de martor incontestabil în orice împrejurare („a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, deşi, de obicei, tovarăşul Saproşkinov nu văzuse nimic, ori „să vă spună tovarăşul, că nu-i mort”), dar mai ales să-l asiste pe şef în momentele cele mai delicate (când, după îngurgitarea obişnuită a unor cantităţi imense de alcool, „cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliţă, în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu”). Dar şi mai util şi mai inventiv se dovedise inimosul Vania, atunci când, la trezire, Tovkolea trebuia să găsească pe masa din casa de oaspeţi a partidului oala cu lapte covăsit, castraveciorul acru ori gheba murată şi, neapărat, stacana cu votcă, pentru a-şi putea reîncepe cu un nou avât revoluţionar viaţa lui de activist neînfricat, aflat într-o permanentă luptă cu duşmanii de clasă ori cu feluritele devieri de la linia justă a partidului.

Tot în lungile ore de birou, petrecute între ispita gâtului de votcă, teama de Marfa Stanilova şi tentaţia unei fugitive priviri aruncate pe fereastra dinspre zidurile Kremlinului, Ivan Mihailovici are timp să-şi scruteze şi copilăria sa amărâtă, cu un tată întors târziu din război, fără un picior, după ce fusese ani de zile prizonier „na Rumunja”, cum îl auzea urlând uneori, când se-mbăta criţă şi-şi bătea bestial mult prea răbdătoarea sa nevastă, cu pumnii şi cu tot ce găsea prin jur, inclusiv cu piciorul lui de lemn. Târziu şi din întâmplare, Vania aflase ce ştia de multă vreme tot satul, şi anume că nici nu era de fapt băiatul acelui ţăran rus, invalid de război, soţ al mamei sale, ci al unui ostaş român care ajunsese cu frontul până în satul lor şi până sub fustele maică-sii. Situaţie pe care-o constatase apoi la o bună parte din copiii satului născuţi în timpul războiului şi puţin după aceea care, atunci când nu fuseseră zămisliţi de câte-un schilod lăsat la vatră, precum Kiril, care-şi răspândise sămânţa prin jumătate de sat, primiseră scânteia de viaţă de la prolificii inamici. Pentru că – înţelesese şi el – aşa era la război de când lumea: nu se lupta numai cu armele propriu-zise (puşti, săbii, tunuri sau alte cele), ci şi cu „vrednicia prohaburilor”. Idee care – să ţinem minte – va rodi la un moment dat, într-un anumit fel, în mintea lui Ivan Mihailovici.

Dar, prin aceiaşi ochi înceţoşaţi de consumul exagerat de votcă ai lui Ivan Mihailovici, Constantin Stan mai are timp să observe, de-a lungul ingeniosului său roman, o mulţime de alte lucruri legate de viaţa oamenilor de rând din măreaţa patrie a comunismului biruitor: traiul în comun, într-un apartament mic, despărţit în două doar de-o perdea soioasă şi găurită, a familiei Saproşkinov şi a unei mai tinere familii (Ludmila şi Boris Cervenkov), cu o viaţă de noapte tumultuoasă; discuţiile de bodegă, cu mâinile înfipte în decolteul bogat al ospătăriţei, în legătură cu glaznostul şi perestroika lui Mihail Sergheevici, şi folosirea ca argument suprem, în disputa verbală, a scaunului trântit în ţeasta preopinentului; amintiri culese de ici şi colo, despre neuitatele zile de doliu naţional prilejuite de trecerea în nefiinţă a tovarăşului Stalin, când, pentru cinstirea memoriei celui dispărut, au fost interzişi nu numai clopoţeii de la gâtul vacilor, dar scoase în afara legii şi „scandalurile şi bătăile într-un cadru neorganizat”; ori raportări la uriaşa personalitate a tătucului Lenin, conservat nu numai în spiritul nemuritoarelor sale teze, dar şi în trupul aşezat pe vecie în mausoleul din faţa Kremlinului, încât puteai zice „că şi tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin”.

Pe acest fundal au loc perestroika şi glasnostul lui Mişa Gorbaciov, pe care Ivan Mihailovici Saproşkinov le înţelege cu atât mai puţin, cu cât cea mai înfocată militantă pentru înnoire, pentru drepturile omului, pentru libertăţi şi desuuri occidentale nu este altcineva decât vecina sa, Ludmila Cervenkova, târfa care dăduse la o parte şi pentru el, un moşneag rablagit şi cu pantalonii în vine, perdeaua şi ifosele ce-i despărţeau în mod obişnuit. Totuşi, pentru că vremurile se schimbaseră într-adevăr, nu neapărat în sensul cel mai bun al cuvântului, într-un final pe jumătate realist, pe jumătate delirant, Ivan Mihailovici îl dă în gât pe fostul său binefăcător, inconfundabilul Tovkolea, pentru un oribil asasinat săvârşit de acesta din conştiinţă revoluţionară. Totuşi, asasinul – ca de altfel toţi ceilalţi de teapa lui – nu-şi primeşte pedeapsa meritată, el nici măcar nu se căieşte, ci se justifică, greşise şi el „din devotament neţărmurit”, „aşa au fost vremurile”, „eram tineri şi credeam că aia e calea cea bună”. Şi gata procesul comunismului! Unde am mai văzut noi asta?

Sfârşitul romanului – surprinzător – este pe cât de fantastic, pe atât de simbolic. Evaluându-şi din nou viaţa sa, în primul rând pe cea biologică, Ivan Mihailovici nu mai concepe s-o vadă decât într-o simetrie perfectă cu a altui individ de seama lui, născut undeva, la un alt capăt de lume, din sămânţa soţului mamei sale. Dacă, în timpul războiului, un ostaş român a violat-o pe maică-sa, atunci şi un ostaş rus, tatăl său din acte, a violat cu siguranţă o româncă. Cu ochii aţintiţi pe un atlas geografic şi purtând în spate ruscacul smuls de sub capul falsului tată, Ivan Mihailovici este gata să pornească în călătoria vieţii sale, pentru a-şi întâlni fratele de suflet, de conştiinţă, de angoasă, de chin metafizic. Fratele pe care este sigur că-l va găsi la Bucureşti. Ceea ce vrea să ne sugereze că, aşezată-n oglindă, lumea poate părea la fel de nedreaptă şi la fel de absurdă şi la fel de confuză, fie că o priveşti de la Moscova, fie că o vezi de la Bucureşti. Unde s-a urmat întocmai, o bună bucată de vreme, modelul păgubos de la Răsărit. Şi unde, deşi desprinşi formal de vechile dogme comuniste şi legaţi cum suntem acum, în aparenţă trup şi suflet, de structurile euro-atlantice, continuăm să ne luptăm, la fel de spectaculos şi la fel de ineficient, cu urmele şi cu ponoasele trecutului. Şi iată cum cartea lui Constantin Stan, care părea că bate alte câmpii, se întoarce acasă şi se constituie într-unul din cele mai originale şi mai necesare romane româneşti, despre o lume a noastră, privită însă printr-o lentilă mai ciudată, poate chiar printr-un ochean invers dar, în acelaşi timp, extrem de revelator.

Pornită lin, amuzant, uşor livresc, parcă ieşită – ca toată marea proză modernă rusească – de sub mantaua lui Gogol, povestirea lui Constantin Stan pare, la început, o parodie superioară, cu un cult al amănuntului derizoriu, cu un umor duios şi cu un firesc al absurdului cotidian, pe care doar marii scriitori ruşi au ştiut să-l pună în pagină de-a lungul veacurilor din urmă. Treptat, însă, autorul se desprinde, exact atât cât trebuie, de această manieră, devenind tot mai mult el însuşi şi stăpânind cu mână sigură şi cu mijloace care ţin strict de măiestria sa materia cărţii. Construind cu migală fiecare frază, fiecare alineat, fiecare pagină, Constantin Stan îi conferă romanului său o muzică aparte care, captată cu ochii, îţi inundă mareic sufletul. Chiar şi personajele detestabile (de fapt, altele nici nu prea sunt!) au muzica lor, care fac din ele nişte individualităţi demne de reţinut. Iată de pildă o descriere sumară a relaţiilor lui Vania cu Tovkolea: „Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!” Cred că nu există pagină să nu conţină formulări memorabile, din care nu lipseşte niciodată ironia subţire sau umorul de bună calitate, cum ar fi : „Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului”. Tot aşa, unul din multele blesteme adresate în gând încruntatei şefe de serviciu, Marfa Stanilova: „Fi-i-ar viaţa numai o luptă de clasă!” Ori una din atitudinile de şedinţă ale personajului principal: „Ivan Mihailovici nu asculta niciodată ce se vorbeşte de la o tribună sau de la un microfon. Îşi educase urechile în lungi şi repetate manifestaţii publice”. Ori una din multele formulări cu parfum apodictic: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revolţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Ori, în legătură cu lungimea nasului său, de care Ivan Mihailovici nu uita în nicio împrejurare: „Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să se închipuie jumătatea fără de care Tovkolea nu ar fi fost întreg, cam cum n-ar fi fost Marx fără Engels, şi Stalin fără Lenin”.

Dar câte n-ar mai fi încă de spus despre această carte admirabilă!

Ştefan Dimitriu

Ștefan Dimitriu

Pagini

Cronici de

Ştefan Dimitriu

PETRE PANDREA ŞI PATETICA VALAHĂ

**COSÂNZENII (*)**

ŞTEFAN DIMITRIU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre mine