Proză

ŞTEFAN DIMITRIU

      AIUREA-N TRAMVAI

- viaţa ca scenariu de film -

           O casă veche şi ponosită, cu uşa la trotuar. Pe strada îngustă, linia de tramvai. La câţiva paşi, staţia.

           Bătrâna iese din casă şi încuie cu grijă uşa. Se uită o clipă spre geamul pe care l-a lăsat deschis. Apoi, străbate cei câţiva paşi care o despart de staţie. Priveşte în zare. Nu se zăreşte încă nici un tramvai. Staţia e pustie. Ca şi strada, de altfel.

           Miez de zi. Toamnă târzie. Frig. Vântul spulberă ultimele frunze ale copacilor, ambalaje de ţiplă, mucuri de ţigări.

           Încă destul de sprintenă în mişcări, bătrâna e îmbrăcată modest, dar cu grijă, iar în mâini poartă o sacoşă uriaşă, de pânză, pe care o cercetează din când în când. Umbrela e la locul ştiut! Ca şi fulgarinul, pe care-l îndeasă mai bine sub mulţimea de lucruri. Pe faţa ei, nu poţi citi nici bucurie, nici tristeţe. Doar resemnare. Timpul curge încet, şi ea – odată cu el.

           Sosirea în staţie a tramvaiului pare s-o ia prin surprindere, deşi îl aşteaptă de câteva minute. Uşile vagonului se deschid cu zgomot. Dar nu coboară nimeni. Parcă cineva a trimis acest tramvai anume pentru ea. Se urcă, fără grabă, prin faţă. Se aşază pe scaunul din dreapta, de lângă uşă, cu sacoşa în braţe. Vatmaniţa îi răspunde familiar la salut, apoi închide uşile şi porneşte la drum. Strada sărăcăcioasă defilează prin faţa ei şi prin faţa ochilor celor trei-patru călători, împrăştiaţi prin vagonul lung, cu articulaţie.

-   S-a-ntors ? întreabă dintr-o dată vatmaniţa, răsucindu-şi doar pentru o clipă ochii către bătrână.

-   Da’ de unde! suspină bătrâna. Deşi dorm de două luni cu fereastra deschisă… Chiar şi acum, când s-a făcut destul de rece.

-   Poate-ţi iei altul… încearcă vatmaniţa să-i dea o soluţie.

-   De ce? răspunde bătrâna. Ca să fugă şi ăla, când mi-o fi lumea mai dragă? Şi să mă lase iar singură şi cu inima friptă?

-   Poate că bietul motan nici n-a fugit…Poate că l-au sfâşiat câinii… îşi dă cu părerea vatmaniţa.

-   Poate! admite bătrâna. Dar nu-i tot una?

-   Totuşi, singură e greu să trăieşti… insistă vatmaniţa. Chiar dumneata o spui.

-   În tramvai, nu sunt niciodată singură… îi răspunde bătrâna.

-   De acord. Dar nu poţi sta toată ziua-n tramvai… meditează, ca pentru ea, vatmaniţa.

-   La-nceput, aşa am crezut şi eu… spune, resemnată, bătrâna.

           Au ajuns la o încrucişare de linii şi vatmaniţa trebuie să schimbe macazul. Dar bătrîna e mai iute decât ea. Şi-a pus sacoşa pe scaun, a luat levierul de la locul ştiut şi-a coborât între linii. Vatmaniţa o priveşte puţin amuzată cum trage cu amândouă mâinile de fierul care se încăpăţânează să-i reziste câteva secunde.

-   Nu trebuia să te deranjezi, mamaie…spune vatmaniţa, când o vede din nou în tramvai.

-   Ştii bine că asta am făcut toată viaţa… spune bătrâna.

-   Într-adevăr, macazul ăsta a rămas chiar ca pe vremea dumitale… glumeşte vatmaniţa.

-   Din păcate, mult prea puţine lucruri au rămas ca pe vremea mea… oftează bătrâna.

           Treptat, tramvaiul pătrunde în zone tot mai centrale şi aglomeraţia devine uneori de nesuportat. Bătrâna, însă, îşi vede de-ale ei, chiar atunci când conversaţia cu vatmaniţa nu mai este posibilă. La un moment dat, îşi trage sacoşa mai lângă perete, pentru a lua în braţe un copil de câţiva anişori, atârnat de mâna unei mămici care, după cum bine se poate observa, este pregătită să-i aducă pe lume, cât de curând, încă un frăţior.

-   Uite-aşa te necăjeşti toată viaţa… Îi duci în burtă, îi hrăneşti, îi îmbraci, îi porţi prin şcoli, îţi rupi de la gură pentru ei… Iar când se fac mari, nici nu mai vor să ştie de tine… spune bătrâna.

-    Depinde cum îi creşti… spune, zâmbind destul de palid, tânăra mamă.

      - Nu, doamnă! spune bătrâna. Depinde numai de gărgăunii care le
      intră-n cap. Sau cu care, bieţii de ei, s-au născut.

-   Uite, eu şi părinţii mei… încearcă să-i explice tânăra mamă.

-   Poate că dumneata eşti excepţia… i-o retează bătrâna. Regula o fac însă ceilalţi.

           Prin înghesuiala din tramvai, îşi face loc un puşti zdrenţăros, care îngenunchează în mijlocul  călătorilor  şi începe să cânte, implorând milă şi pomană:

-   Ascultaţi creştinilor,

               Tineri şi bătrânilor,

Ascultaţi şi luaţi aminte

Ale Domnului cuvinte:

Totdeauna dar să faci

La copiii cei săraci,

Şi să nu vă caliciţi,

Fiindcă altfel o păţiţi,

Căci răsplata-i după faptă,

Şi-apoi Iadul vă aşteaptă.

La anul şi la mulţi ani!

Terminându-şi incantaţia, puştiul începe să umble, cu fesul în mână, printre călători, reuşind să adune câţiva bănuţi. Când tramvaiul e gata să oprească în staţie, ajunge şi la bătrână. Ea scoate din sacoşă un biscuit şi i-l întinde:

-   Ia, mamă! Ţi-o fi foame…

-   Ăsta să i-l dai lu’ mă-ta, cotoroanţo! o repede puştiul, aruncându-i biscuitul în faţă şi coborând apoi vijelios în stradă.

           Incidentul stârneşte câteva comentarii, care se potolesc însă destul de repede. Tramvaiul e o lume în mişcare, nu are timp de lungi subiecte de discuţie, pentru că intervin mereu altele. Între timp, ajungând la o periferie, vagonul s-a golit în mod simţitor şi conversaţia cu vatmaniţa poate să reînceapă. Mai cu seamă că, trecând prin dreptul unui cimitir, subiectul se impune de la sine.

-   Ştii la ce oră m-am sculat azi-dimineaţă? întreabă vatmaniţa.  

-   Ştiu! La două! Aşa mă sculam şi eu… spune bătrâna.

-   Şi nu-ţi vine să dormi acum, cât e ziua de lungă,  pentru toate nopţile pe care ţi le-ai pierdut atunci? întreabă vatmaniţa, stăpânindu-şi cu greu un căscat.

-   O să ne odihnim destul, surioară, când vom ajunge-aici! spune bătrâna, arătând către cimitir.

-   Chiar, mamaie! oftează vatmaniţa. La ce bun toată truda, toate speranţele, toate bucuriile noastre, dacă la capătul drumului ne-aşteaptă, oricum, moartea?

-   Ştii ceva? Nu-ţi mai pune-ntrebări din astea, la care nimeni n-a ştiut să răspundă… o sfătuieşte bătrâna.

           Au ajuns la un cap de drum. Tramvaiul trage pe-o linie moartă, în aşteptarea momentului de reîntoarcere în cursă. Vatmaniţa şi-a desfăcut un pacheţel cu mâncare. Bătrâna cotrobăie şi ea prin sacoşă, de unde scoate un borcan cu zacuscă, o felie de brânză uscată, o ceapă, o bucată de pâine. Le aşază pe toate în poală, pe-un şerveţel de hârtie. Picnic în toată regula. Şi conversaţie pe măsură.

-   Singură, nu-mi vine să bag nimic în gură… se confesează bătrâna. Cu motanul, era altceva. Parcă-mi recâştigasem, nu ştiu cum, o familie. Parcă aveam din nou pentru ce să trăiesc. Vorbeam cu el, şi mi se părea că
mă-nţelege şi că-mi răspunde. Nimic nu-i mai trist ca singurătatea…

-   Cunosc… spune vatmaniţa, muşcând din sandviciul cu şuncă de Praga. Când îmi pleacă, vara, copiii în tabără, parcă totu-i pustiu în jur.

-   Bine, dar dumneata ai un bărbat… spune bătrâna.

-   Ei, nu ştii cum sunt bărbaţii? oftează vatmaniţa. Pentru că nu stai să te călărească toată ziua şi toată noaptea, se duc să le călărească pe altele. Ori, dacă nu, au meci la televizor. Şi-atunci, chiar că eşti singură-singurică în tot universul.

-   Omul meu s-a dus, săracul, de tânăr… oftează şi bătrâna. De călărit, o mai fi călărit şi el pe de lături, ca toţi bărbaţii, dar moda asta cu meciurile de la televizor, cât e ziua de lungă, nu i-a fost dat s-o apuce.

-   Ca toţi bărbaţii, ai zis? se întoarce vatmaniţa la prima afirmaţie, care-o şocase, într-adevăr, mai ales prin calmul axiomatic cu care fusese rostită. Adică, dumneata socoteşti că bărbaţii au, de la Dumnezeu, dreptul să-şi facă de cap, şi noi nu?

-   Uite ce-i, fata mea… spune, senină, bătrâna. Eu ştiu, din moşi-strămoşi, treaba asta… spune ea, împachetând resturile de mâncare şi îndesându-le la loc în sacoşă: Una e să calci cu cizma într-un rahat (cazul bărbaţilor), şi alta e să se murdărească cineva-n cizma ta!

            Privindu-şi, fără să vrea, cizmele, vatmaniţa izbucneşte în râs, în timp ce pe faţa bătrânei stăruie parcă aceeaşi mască a resemnării.

           Controlorul de la capul de linie vine să dea startul unei noi curse, şi tramvaiul se pune din nou în mişcare. Deocamdată, călătorii sunt puţini şi conversaţia celor două femei poate continua.

-   Nu te plictiseşti să stai atâtea ore-n tramvai? întreabă vatmaniţa.

-   Se vede că nu ştii ce-i aia singurătatea… spune bătrâna.

-   Într-adevăr – admite vatmaniţa –, când vin acasă, după 12 ore de muncă, toţi ai mei mă iau în primire. Nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Fă-le mâncare, spală-le rufele, plimbă-te cu aspiratorul prin toată casa, du gunoiul… Şi, când să pun şi eu geană pe geană, noaptea, târziu,  hop şi dumnealui, cu pantalonii în vine, într-o pauză de meci…

-   Of, Doamne! spune bătrâna, privind cu nostalgie pe fereastra vagonului. Cu ce dulceaţă te vei gândi, cândva, la toate astea!…

-   Oare?! spune vatmaniţa, parcă nevenindu-i să creadă.

-   Chiar aşa! spune bătrâna. Uite, privesc acum pe fereastră, şi nu există colţ de stradă… nu ştiu de ce, dar mai ales colţuri… care să nu-mi amintească de-un om sau de-o-ntâmplare de demult. Acolo, mi-am aşteptat bărbatul, cu buchetul de mireasă-n braţe… dincolo, am cumpărat un cărucior, pentru primul născut… cofetăria aceea vindea nişte pricomigdale, cum nu mai găseşti astăzi în tot oraşul… acolo stăteau bunicii, care mă certau totdeauna că trec prea rar pe la ei… dincolo – unchiul, care mă-nvăţa cum să-i ţin pe băieţi la distanţă… Câte şi mai câte!… Numai oameni şi întâmplări dintr-o vreme când eram fericită, dar eu nu ştiam asta…

            Au intrat din nou într-o zonă foarte aglomerată şi conversaţia se întrerupe. O vreme, bătrâna continuă să privească pe fereastră. S-a făcut seară, luminile oraşului
s-au aprins, lumea forfoteşte pe străzi. Dintr-o dată, i se face somn. Capul îi alunecă spre geam, se sprijină de sticla lui rece. Când vagonul se răreşte de lume, vatmaniţa încearcă să reia conversaţia.

-   Şi zici că băieţii dumitale vor să te bage la azil, doar ca să-ţi vândă casa? întreabă ea. Nici nu-ţi vine să crezi că pot exista asemenea oameni… Necum să-ţi închipui că i-ai putut naşte chiar tu!…

           Neprimind nici un răspuns, vatmaniţa o fulgeră o clipă cu privirea şi, observând că bătrâna doarme, amână pentru mai târziu conversaţia.

           Între timp, în tramvai s-a urcat o echipă de control, care ajunge şi la bătrână. Dar vatmaniţa nu-i lasă pe controlori s-o trezească.

-   E de-a noastră, de la tramvaie… le spune ea. Are permis  gratuit pentru toate liniile. Lăsaţi-o să doarmă! E tristă şi obosită!

           Tramvaiul continuă să circule şi să oprească în staţii, lumea urcă şi coboară, vagonul se aglomerează din când în când până la limite abia suportabile. Dar bătrânei nici că-i pasă! Sprijinită cu capul de fereastră şi ţinându-şi mâinile încleştate pe sacoşă, ea continuă să doarmă, ca şi cum s-ar afla în patul de-acasă.

           La un moment dat, către miezul nopţii, tramvaiul ajunge din nou în faţa casei ei, pe unde mai trecuse, de altfel, de-atâtea ori. Vatmaniţa încearcă s-o trezească, strigându-i:

-   Hei, mamaie, vezi c-ai ajuns acasă! E ultima cursă! Trebuie să cobori!… 

           Dar, cum bătrâna nici nu se sinchiseşte, vatmaniţa porneşte mai departe, fără să observe nici ea că, pe pervazul ferestrei pe care bătrâna a lăsat-o deschisă, îşi linge labele un cotoi de toată frumuseţea.

-   Prea doarme adânc… spune cu glas tare vatmaniţa. La urma urmei, am s-o aduc acasă cu maşina noastră de noapte.

           Când ajung la depou, nu mai sunt în tramvai decât ele două. Vatmaniţa deschide uşile, şi echipa de curăţenie se urcă în vagon.

-   Dumneaei?!? întreabă un bărbat cu faţa neagră şi aspră.

-   Doarme de vreo două-trei ore, şi mi-a fost milă s-o trezesc… spune vatmaniţa.

-   Să doarmă cât vrea, dar la ea acasă! se inflamează din senin bărbatul, încercând să se apropie de bătrână şi s-o salte din scaun.

-   E ca şi-acasă… spune vatmaniţa, interpunându-se între tuciuriu şi bătrână. A lucrat toată viaţa la noi, la tramvaie… îl lămureşte ea.

-   Păi zi aşa, cucoană! se moaie bărbatul. Dar aici, tot nu poate să rămână peste noapte.

-   Bineînţeles că nu… spune vatmaniţa. Am s-o las undeva, pe-aproape de casă, cu maşina de serviciu. Stăm în aceeaşi direcţie.

-   Atunci, grăbiţi-vă! spune bărbatul. Altfel, faceţi amândouă drumul pe jos.

-   Hei, mamaie, m-auzi? ridică puţin glasul vatmaniţa, punând o mână pe umărul bătrânei.

           Dar, cum femeia nu pare a se trezi cu una, cu două, vatmaniţa o mişcă ceva mai energic. Şi atunci, rigidizat, trupul bătrânei se rostogoleşte inert pe podeaua vagonului, cu mâinile încleştate pe sacoşă, în poziţia în care părea că doarme.