Eu

Născut la 21 mai 1938, în comuna IBĂNEŞTI, judeţul TUTOVA (azi, Vaslui)

► Părinţii: ŞTEFAN DIMITRIU şi ATENA DIMITRIU (fostă COATU), ambii învăţători

► Studii:
• Şcoala elementară în satul natal (1944-1952)
• Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti (curs seral, 1953-1955)
• Facultatea de limba şi literatura română din Bucureşti (cursuri de zi, 1962-1967)

► Funcţii:
– august 1952-decembrie 1952: munci sezoniere în oraşul Brăila, unde se afla, ca refugiat, împreună cu mama, sora mai mare cu doi ani (Olguţa) şi fratele mai mic cu şase ani (Dan), tatăl său fiind, în această perioadă, arestat politic
– 16 aprilie 1953-7 ianuarie 1955: muncitor topograf în cadrul Întreprinderii nr. 2 Construcţii Rafinării Teleajen –Ploieşti,
– 7 ianuarie 1955-25 iulie 1955: muncitor în cadrul Laboratorului de betoane al Trustului Regional de Construcţii – Grup Şantiere nr. 1 – Ploieşti
– 28 octombrie 1955-1 iulie 1965: muncitor librar la mic-gros-ul Centrului de Librării şi Difuzare a Cărţii al Regiunii Ploieşti
– august 1956-decembrie 1958: redactor la ziarul „Flamura Prahovei” şi la „Ora locală” a oraşului Ploieşti, alternând perioadele de angajat cu cele de colaborator, în funcţie de capriciile luptei de clasă
– 4 decembrie 1958-26 decembrie 1960: satisfacerea stagiului militar în cadrul Comandamentului de Apărare Antiaeriană a Teritoriului (CAAT), cea mai mare parte a acestui interval de timp fiind redactor al ziarului de armă „De veghe”
–    1 aprilie 1961-1 septembrie 1962: metodist în cadrul Bibliotecii Regionale Ploieşti
– 1 septembrie 1962-31 iulie 1967: student la Facultatea de limba şi literatura română din Bucureşti, cursuri de zi
–    1 septembrie 1967-31 iulie 2003: angajat al (Radio) Televiziunii Române, ocupând,
succesiv, funcţiile de reporter, redactor, realizator, redactor-şef, director de departament şi membru în Consiliul de Administraţie al TVR

► Membru al Uniunii Scriitorilor, din anul 1978

► De-a lungul anilor, publică în revistele Luceafărul, România literară, Tribuna, Viaţa Românească, Contemporanul, Viaţa Studenţească, Evenimentul, Zig-Zag, Terra Magazin, etc.

► Înfiinţează Editura "Românul" (1990-1993), unde, printre altele, au văzut lumina tiparului volumele : "Argotice" (o culegere de poezii inedite) de Nichita Stănescu, cu o prefaţă de Doina Ciurea, "Dragostea nu moare", un roman de Maitreyi Devi, tradus pentru prima oară în limba română, "Noăsprezece trandafiri", un roman de Mircea Eliade, publicat pentru prima oară în România
► Debutul literar absolut: poezia "Cântec de toamnă", publicată în ziarul "Flamura Prahovei", în 1957; adevăratul debut literar se va produce în anul 1962, în revista "Luceafărul", cu un grupaj de versuri publicat la rubrica, celebră în epocă, "Steaua fără nume"

► Creaţii teatrale:
• "CÂND AI S-O CUNOŞTI PE LUIZA", jucată în premieră în anul 1988, la sala "Odeon", în cadrul Cenaclului de dramaturgie al revistei "Teatrul", în interpretarea actorilor Costel Gheorghiu, Iuliana Ciugulea şi Bogdan Stanoevici, conduşi de regizorul Tudor Mărăscu;  în acelaşi an, piesa este publicată în revista "Teatrul" nr.6. În volumul "Steaua păguboşilor", apare cu numele "CUMPĂR DOG ARLECHIN"
• "ÎNTÂLNIRI ÎN MAREA SARMATICĂ", în regia lui Silviu Jicman (Teatrul Naţional Radio – 1987)
• "STILUL SMULS", în regia lui Eugen Todoran, cu Mircea Diaconu şi Diana Lupescu (Teatrul Naţional de Televiziune – 1995)
• "CUMPĂR DOG ARLECHIN", în regia lui Dan Puican, cu Radu Beligan în rolul principal (Teatrul Naţional Radio – 1997); în regia lui Dinu Cernescu, cu Ion Lucian în rolul principal (Teatrul Naţional de Televiziune – 1998)

► Debut editorial cu volumul de proză scurtă "DRUMURI CA-N PALMĂ" (Editura Eminescu, 1971)

► Opera tipărită:
• DRUMURI CA-N PALMĂ - proză scurtă (Editura Eminescu, 1971)
• TRAPEZ - roman (Editura Eminescu, 1972)
• ŢARA LUI SKANDERBEG - note de călătorie în Albania (Editura Sport-Turism, 1973, cu o postfaţă de Victor Eftimiu)
• DEALURI LA PRUT - evocări literare ale locurilor natale (Editura Eminescu, 1977)
• TINEREŢEA LUI BOGDAN IRAVA - roman (Editura Cartea Românească, 1987)
• TURNUL NEBUNILOR - roman (Editura Evenimentul, 1993)
• STEAUA PĂGUBOŞILOR - antologie de teatru (Editura C.D. PRESS, 2003 - cu o prefaţă de Romul Munteanu)
• LASĂ ZILEI SCÂRBA EI – roman (Editura Vremea, 2009)

► Traduceri din literatura universală
• DRAGOSTEA NU MOARE - roman de Maitreyi Devi (în colaborare cu Theodor Handoca - Editura Românul, 1993)
• FREUD: VIAŢA, OMUL, OPERA de Fr. Wittel (Editura Gramar, 1994)
• MIEREA TÂRZIE – poeme de Evgheni Evtuşenko  (Editura CD PRESS, 2006)
• SĂ NU MORI ÎNAINTE DE MOARTE – roman de Evgheni Evtuşenko (Editura CD PRESS, 2007)

► Ediţii critice:
• ZILELE ŞI NOPŢILE UNUI STUDENT ÎNTÂRZIAT de Gib. I. Mihăescu (Editura Gramar, 1996, cu o prefaţă de Al I. Piru)

►       Prefeţe:
●   “Lecţia lui Petre Pandrea” (PETRE PANDREA,     “CRUGUL MANDARINULUI    VALAH”, Editura Vremea, Bucureşti, 2002)
● “Patetica Valahă” (PETRE PANDREA, “TURNUL DE IVORIU”, Editura Vremea, Bucureşti, 2004)
● „Petre Pandrea sau albatrosul ucis”” (PETRE PANDREA, „NOAPTEA VALAHIEI”, Editura Vremea, Bucureşti, 2006)
● „Arta portretului” (PETRE PANDREA, „SOARELE MELANCOLIEI”, Editura Vremea, Bucureşti, 2007)
● „Rigoare ştiinţifică şi vervă memorialistică” (PETRE PANDREA, „BRÂNCUŞI – AMINTIRI ŞI EXEGEZE”, Editura Vremea, Bucureşti, 2009)
● „Brâncuşi – izvoare morale şi filosofice” (PETRE PANDREA, „BEÂNCUŞI – PRAVILA DE LA CRAIOVA”, Editura Vremea, Bucureşti, 2010)



► Scenarii de film:
• ZĂPADĂ FIERBINTE, scurt metraj artistic, regia Vali Holtea, TVR CINEMA 1999 (Premiul "Măslina de Aur" la Festivalul Internaţional de la Sarajevo, 2000)
• EXERCIŢII DE LIBERTATE, documentar artistic, TVR CINEMA 2000 (Marele Premiu al Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Televiziune, Londra 2001; Nimfa de Argint la Festivalul Filmului de la Monte Carlo 2002), regie proprie
• LØVENDAL - BARONUL PICTURII ROMÂNEŞTI, documentar artistic (TVR CINEMA, 2002), regie proprie
• ÎN CĂUTAREA LUI BACOVIA, documentar artistic (TVR CINEMA, 2002), în regie proprie
• NICHITA SAU FEŢELE DIAMANTULUI, documentar artistic (TVR CINEMA, 2003 – PREMIUL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE NICHITA STĂNESCU, Ploieşti, 2003), regie proprie
• DROGURILE - FILIERA ROMÂNĂ, documentar în serial (TVR CINEMA, 2003), regie proprie
• ÎNTÂMPLĂRI DIN REVOLUŢIE, documentar de arhivă (TVR Teatru-Film, 2003), regie proprie
• ARHIPELAGUL BUCUREŞTI – STRADA BERTHELOT, documentar artistic (TVR Teatru-Film, 2004), regie proprie
●     MAPA SPECIALĂ (CULOARELE PUTERII), documentar de arhivă, în 16 episoade, despre “Epoca Nicolae Ceauşescu” (TVR Teatru-Film, 2004), regie proprie



► Referinţe critice selective despre cărţile autorului:

DRUMURI CA-N PALMĂ
(Editura Eminescu, 1971)

„… în cele mai rezistente şi mai frumoase piese ale volumului, autorul ştie să creeze un anumit miraj al unor întâmplări în aparenţă bizare, o anume atmosferă de poezie senină, uşoară, plutitoare, care aminteşte adesea de Boris Vian şi de spuma cărţilor sale (Zăpadă de mai, O cheamă Alice, În hamac). (…) Volumul, în ansamblul său, dă impresia unui mic vitraliu alcătuit cu grijă, străfulgerat de iluminări surprinzătoare”.
(Augustina Păun, Vatra, nr. 7, octombrie 1971).

„Cartea lui Ştefan Dimitriu, cuprinzând mai ales scurte povestiri, excelează în special prin concizie. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al rigorilor schiţei, reuşind să obţină, printr-o deliberată renunţare la elemente secundare, divagaţii sau inutile amănunte, un perfect echilibru al construcţiei epice. (…) Caracteristica definitorie a scrisului lui Ştefan Dimitriu ni se pare a fi viziunea cinematografică a temei, stilul său având o deosebită putere de sugestie. (…) Drumuri ca-n palmă ne anunţă un scriitor capabil să realizeze şi construcţii epice de mai mare întindere. Romanul – examen sever al oricărui prozator – are în Ştefan Dimitriu un candidat”.
(Mircea Iorgulescu – Munca nr. 7527, 28 ianuarie 1972)

„Câteva schiţe, şi mai ales nuvela care dă titlul volumului (Editura Eminescu), îndreptăţesc destule speranţe pentru viitorul noului prozator Ştefan Dimitriu. (…) scrisul autorului este limpede, analiza lucidă, gândirea personală”.
(Dinu Flămând, Scânteia tineretului, nr. 6935, din 3 septembrie 1971).

„Reporter de televiziune, sever autor de Reflectoare, Ştefan Dimitriu s-a hotărât să-şi dezvăluie intenţia de a explora drumurile prozei. De altfel, eroul principal din piesa de rezistenţă a primei sale cărţi este chiar un topograf. Sub pretextul acestei meserii, al acestei metafore, tânărul pornit să exploreze tărâmurile pline de neprevăzut ale prozei încearcă întâi terenul schiţei, al instantaneului. După tatonările din cele şapte schiţe, care trec uşor de la realism la absurd, de la notaţia lirică diafană la pasajul naturalist, autorul îşi găseşte cadenţa cea mai potrivită (…) în Drumuri ca-n palmă, avem de-a face cu eboşa, cu schiţa, cu trama unui roman”.
(Constantin Vişan, Magazin nr. 739, din 4 decembrie 1971).


TRAPEZ
(Editura Eminescu, 1972)

„… versurile publicate în vremea studenţiei au fost abandonate, acum se vede, sub impulsul unui mare interes pentru latura socială a existenţei. În aceste condiţiuni, împrejurarea că unul din personajele romanului său îşi mărturiseşte preocupările literare – «din interes pentru justiţie, pentru adevăr, pentru istorie, ratându-le pe fiecare în parte, dar ne renunţând la nici una dintre ele, m-am îndreptat, zic eu, către literatura cea adevărată» – nu este un simplu accident, iar caracteristicile cărţii întăresc această presupunere. Trapez este un roman de factură pronunţat socială, evocând sub regimul unui realism pe alocuri necruţător criza de conştiinţă a unui tânăr descendent dintr-o familie de foşti. (…) Ceea ce se reţine din Trapez este o ştiinţă a organizării materiei”.
(Mircea Iorgulescu, România literară nr. 48, din 23 noiembrie 1972).

„… Ştefan Dimitriu se înscrie în orbita a ceea ce am considerat până acum un deziderat: debutul său în roman înseamnă, pe de o parte, o confirmare ca romancier, pe de alta, afirmarea unei cărţi (…). Ştefan Dimitriu realizează un roman al devenirii lui Mihai Olaru. Proces lent, întârziat de forţe contrarii care acţionează asupra eroului, impunându-i oscilaţii sensibile, de la comunicabilitate la suspiciune, devenirea lui Mihai Olaru este zborul de pe trapez, riscul căutării adevărului”.
Val Condurache, Cronica nr. 49 (357), din 8 decembrie 1972).

„… Cartea este într-o anumită măsură expresia unei acute foame de concret ce înviorează pagina. (…) un stil telegrafic, rezumativ, de memorii scrise pe un colţ de masă, într-un jurnal de campanie, unde fraza seamănă cu un clănţănit de mitralieră. În fine, să mai amintesc performanţele stilistice ale romanului: referinţele pe care Mihai Olaru le primeşte de la cei din sat în vederea primirii lui în UTM, pe şantier. Sau, în acelaşi sens, istoria lui Gigi Chibrit care, după ce a greşit în munca cu intelectualii, imploră: «Lăsaţi-mă să mai încerc, nu-mi daţi cu piciorul, sînt un element tânăr, am suferit de pe urma exploatării». (…) Trapez este titlul unei cărţi care, trebuie să recunosc, va fi citită cu plăcere”.
(C. Stănescu, Scânteia tineretului nr. 7305, din 11 noiembrie 1972).

„… Alternând cu dibăcie planul faptelor imediate cu cel al faptelor consumate, romancierul intenţionează explicarea primului dintre ele prin elementele celui de-al doilea, astfel încât personajul principal, alergând mereu între trecutul şi prezentul său, îşi descifrează propria-i existenţă. De fapt, romanul lui Ştefan Dimitriu este un roman de psihologie socială. (...) O maximă concentraţie faptică a romanului este cerută de problematica lui, iar în planul expresiei este obţinută printr-o tehnică interesantă, cu urme ale influenţei cinematografice. (…) Deasupra tuturor zboară trapezul sub cupolă de circ, ceea ce ni-l arată pe eroul cărţii dornic nu numai de integrare, ci şi de contemplare distanţată, căutând mereu să afle ce fel de adevăr trebuie descoperit, asumându-şi deci riscul condiţiei de erou tragic (în sensul cel mai nou al cuvântului)”.
(Cornelia Mănicuţă, Alma mater nr. 7 (24), din decembrie 1972).

„… Ştefan Dimitriu, la a doua sa carte, are siguranţa scriiturii, ştiinţa dozării atente a faptelor, a decantărilor, nu se hazardează în comentarii lăturalnice, reţine numai faptele şi semnificaţiile lor convingătoare. În roman, oamenii iubesc, suferă, speră, au necontenit trează conştiinţa acţiunilor lor”.
(George Chirilă, Informaţia Bucureştiului, nr. 5970, din 7 noiembrie 1972).

ŢARA LUI SKANDERBEG
(Editura pentru turism, 1974)

„… O anumită poezie discret dozată, siguranţa expresiei, puterea de a contopi fragmentele într-un tot cu fiinţa proprie reprezintă elemente formale care asigură reuşita acestei cărţi”.
(Cornel Dunăreanu, România pitorească nr. 9 (21) – 1973).

TINEREŢEA LUI BOGDAN IRAVA
(Cartea Românească, 1987)
„Scris alert, cu o bună ştiinţă a dozajului, liric şi ironic, iar la momentul potrivit chiar sarcastic, dezvăluind şi comentând situaţii şi relaţii paradoxale, contradictorii, romanul Tinereţea lui Bogdan Irava de Ştefan Dimitriu este istoria scrierii unui jurnal, în care personajul principal îşi analizează cu luciditate şi fără părtinire contextul socio-profesional. Întâmplările, situaţiile limită şi confruntările procurorului Bogdan Irava cu celelalte personaje ale romanului dau la iveală datele unei conştiinţe pentru care a trăi şi a-ţi face datoria în spiritul adevărului şi dreptăţii sînt sinonime cu a fi om”.
(Tania Radu, Flacăra nr. 48 (1693), din 27 noiembrie 1987).

„… Meritul principal al lui Ştefan Dimitriu este de a fi depăşit cu mult în Tinereţea lui Bogdan Irava tehnica romanului realist plat, cu înfăţişarea fără relief a întâmplărilor şi cu personaje schematice alb-negru. E chiar surprinzător că a ştiut să intre până la identificare în pielea eroului său cu o profesiune deloc simplă, ca aceea de procuror. (…) Un roman de aproape patru sute de pagini care confirmă un prozator fără pretenţii de inovaţii stilistice, dar cu o priză solidă asupra realului”.
(Al. Piru, Scânteia tineretului – Supliment literar-artistic nr. 14 (341), din 9 aprilie 1988).

„… un roman bine scris şi plin de dramatism despre deceniul şase (…). O temă care părea epuizată îşi găseşte prin el o nouă tratare, demnă de interes. Scris la persoana întâi, de către un alter-ego al scriitorului, procurorul Bogdan Irava, care vrea să-şi înţeleagă evoluţia din perioada tinereţii şi să poată păşi astfel, edificat, mai departe în viaţă, romanul ni se prezintă ca o autobiografie comentată şi ca un studiu al formării unui om, în circumstanţele specifice anilor '50. (…) Ceea ce s-ar putea numi fluxul şi refluxul conştiinţei lui Bogdan Irava este, de fapt, diagrama oricărei confruntări între raţionalitate şi iraţionalitate. Al doilea termen al acestui raport pare întotdeauna copleşitor, de neînvins, ca haosul însuşi şi totuşi, de fiecare dată, primul termen reuşeşte să se impună, făcând să se restabilească echilibrul lumii. (…) În locul unui intelectual romantic, care nu cedează niciodată în faţa cinismului – de genul intelectualilor care apar, de exemplu, în teatrul lui Mihail Sebastian – ni se propune un personaj obişnuit, cu simţul realităţii, dispus să se adapteze, dar nu şi să adere sufleteşte la ea. Aceasta este a doua surpriză pe care ne-o rezervă Ştefan Dimitriu. Judecând viaţa dintr-o perspectivă realistă, nedemagogică, prozatorul ne demonstrează că Bogdan Irava are felul său de a rezista şi de a-şi impune până la urmă punctul de vedere. Chiar în timpul în care face concesii tiranicului său mentor, tânărul continuă să i se opună, în primul rând prin faptul că duce o viaţă normală. (…)Acest firesc al vieţii apărat cu sfinţenie, ca o flacără olimpică, împotriva oricărei vijelii constituie principala victorie din tinereţea lui Bogdan Irava (..). În relatarea sa – prezentată ca un text memorialistic al lui Bogdan Irava –, Ştefan Dimitriu se dovedeşte un atent observator al vieţii sociale, care îşi temperează prin umor patetismul. Scrisul său se remarcă prin bun-gust şi credibilitate”.
(Alex. Ştefănescu, România literară nr. 12, din 17 martie 1988).

„Prin timpul istoric al naraţiunii, ca şi prin problematică, Tinereţea lui Bogdan Irava, recentul roman al lui Ştefan Dimitriu, îşi află locul între cărţile despre «obsedantul deceniu» şi cele dedicate marii deschideri de la mijlocul deceniului şapte, altfel spus între, să zicem, Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu şi Ore de dimineaţă de P. Pardău. Intervalul evocat e cel dintre 1960 şi 1965 inclusiv, mai puţin explorat de prozatorii noştri, dar nu mai puţin încărcat de tensiuni semnificative. (…) … de o parte, energia înfricoşată a demagogiei şi ipocriziei, într-un efort disperat de supravieţuire, de cealaltă, energia senină a adevărului faptelor şi a fidelităţii vorbelor faţă de acest adevăr. (…) Bogdan Irava adună, fără intenţii explicite (ceea ce e bine, pentru că se evită alunecarea în tezism) mărturii despre amândouă aceste feluri de energie; le adună pur şi simplu, le pune faţă în faţă, ocolind comentariile fastidioase sau partizane, lăsând cititorului grija şi ispita judecării lor; el, personajul, e mai mult grefierul tribunalului în care procuror e realitatea cea adevărată iar judecător cititorul. (…) Tinereţea lui Bogdan Irava e un bun roman de observaţie socială scris din perspectiva realistă, cu o problematică actuală şi o materie epică consistentă”.
(Laurenţiu Ulici, Contemporanul nr. 12 (2157), din 18 martie 1988).

„… Existând în literatură de unul singur (adică fără să se revendice de la vreo şcoală sau de la vreun cenaclu), numele lui (al lui Ştefan Dimitriu, n.n.) n-a avut circulaţia la care calitatea cărţilor lui îi dă dreptul. Atât reportajul cât şi proza sînt ale unui observator pătrunzător, fugind de fapte nesemnificative şi de cuvinte inutile. O arhitectură atentă controlează materia cărţilor lui Ştefan Dimitriu, care produc efectul lucrului îndelung meditat. (…)… construcţie romanescă solidă, a cărei sofisticare este atenuată tot timpul de autenticitatea vieţii cuprinsă în carte şi de siguranţa tăieturii compoziţionale. (….) Primul etaj al cărţii este cel al faptelor propriu-zise, al desfăşurării epice nude. Irava acţionează, întâlneşte oameni, rezolvă probleme judiciare, se confruntă cu situaţii noi şi delicate. Cel de al doilea etaj este cutia de rezonanţă a primului. Faptele nu sunt doar înregistrate. Aici apare comentariul lor, firul meditativ care analizează faptele, dirijează ochiul şi mintea cititorului. Jurnalul lui Bogdan Irava este jurnalul unui om care se simte culpabil: ştie că trebuie să reacţioneze, dar întârzie s-o facă. El are rostul să explice personajul, să-i justifice ezitările. Altfel zis, Bogdan Irava nu este un erou, ci un om trăit de istorie pe care evenimentele îl scot la mal. (…) Observaţia este acută, faptele vii, portretele autentice, intriga convingătoare. (…) … compoziţie epică plină de suspans psihologic şi moral. Tinereţea lui Bogdan Irava este o carte superior concepută şi scrisă, cartea unui prozator de vocaţie şi profesionalitate”.
(Mihai Ungheanu, Luceafărul nr. 43 (1328), din 24 octombrie 1987).

„… capacitatea prozatorului de a urmări devenirea personajelor, angajarea lor în marile confruntări ale timpului, preferinţa pentru dezbaterea de idei, dar şi pentru situaţiile definitorii, unele groteşti, care luminează şi mai bine anormalitatea unor fenomene, fac din Tinereţea lui Bogdan Irava unul din romanele semnificative inspirate din acest moment al istoriei noastre”.
(Emil Vasilescu, Scânteia nr. 14.091, din 10 decembrie 1987).

„… Romanul lui Ştefan Dimitriu, construit cu minuţiozitatea nuanţelor detaliului în intersectarea traiectoriilor pe care evoluează eroii ce-l populează, convinge prin arta configurării unor caractere puternice, tenace, excelent individualizate. Adevărate sculpturi, şlefuite cu îndelungă răbdare”.
(George Mirea, Argeşul nr. 2 (197), din februarie 1988).


„… Există toate temeiurile să credem că Ştefan Dimitriu a meditat suficient de mult asupra structurii scripturale şi ideatice a cărţii sale, concepută în acelaşi timp ca roman al justiţiei, roman al puterii, cronică de moravuri şi roman al formaţiei şi construcţiei. (…) … intriga sinusoidală a cărţii este tensionată de la început, contextul uman creat de relaţiile dintre indivizi indicând mereu alte creşteri şi căderi. În microclimatul imaginat de Ştefan Dimitriu, autoritatea creează un permanent baraj între idee şi faptă, realitate şi aparenţă. (…) Cartea lui Ştefan Dimitriu este o excelentă lecţie despre angajare şi responsabilitate, concepută de un autor dăruit să scrie literatură bună şi persuasivă”.
(Romul Munteanu, Flacăra nr. 50 (1695), din 11 decembrie 1987).

TURNUL NEBUNILOR
(Editura Evenimentul, Bucureşti 1993)

„Romanul Turnul nebunilor de Ştefan Dimitriu reprezintă una dintre cele mai importante apariţii editoriale din ultimii ani. Din mai multe unghiuri de vedere: întâi – pentru că este una dintre puţinele, ca să nu spunem rarissimele, opere literare reuşite artistic care se ocupă nu de evenimente istorice îndepărtate, ci de actualitatea frământaţilor ani de după 1989. Un roman perfect al mentalităţii strict contemporane. În al doilea rând – pentru că personajul principal, cel care percepe această realitate, este reporter însetat de adevăr al Televiziunii Române, cu alte cuvinte, plasat într-unul din punctele cele mai fierbinţi ale formării opiniei publice, capabil să observe cum este construită ori manipulată concepţia despre istorie a românilor(…) Când se va scrie istoria acestor ani, romanul lui Ştefan Dimitriu va trebui luat în considerare ca document.(…)…calităţi la fel de importante, acelea care ţin de valoarea estetică propriu zisă a romanului: capacitatea de a construi o intrigă captivantă, care să confere unei naraţiuni, ce ar fi putut să se reducă la simplul reportaj, unitatea de construcţie a unui roman; talentul de a sugera psihologia personajului descriindu-i gesturile; harul de a inventa replica sugestivă ; ştiinţa de a construi un prim-plan şi de a lumina dintr-un unghi neaşteptat caracterele; în fine, darul de a construi o mulţime de personaje de fundal, credibile, deşi spaţiul ce li se acordă e redus, personaje care alcătuiesc atmosfera atât de verosimilă a epocii pe care o trăim”.
(Roxana Sorescu, România Liberă nr. 1544, din 26 aprilie 1995)

„Acţiunea romanului se desfăşoară la trei ani după Revoluţie, analizând o perioadă mai dificilă decât aceea în care instituţia naţională era asaltată de civili şi militari cu arme improvizate ori sofisticate. Lumea magică a mass-media e surprinsă într-un moment traumatizant al ei, constituind o oglindă a unui sistem ce părea inexpugnabil. Personajele, credibile şi pitoreşti, sunt într-o perpetuă transformare. Unele se adaptează din mers noilor realităţi, altele sunt predestinate unei neodihne chinuitoare în căutarea adevărului”.
(Victoria Milescu, Azi, din 31 ianuarie 1994)

„– Domnule Ştefan Dimitriu, nu credeţi că din romanul dvs., Turnul nebunilor, care cunoaşte un mare succes de public, şi Televiziunea şi Puterea ies cam şifonate ? – Dacă-i aşa cum spuneţi, vina nu e a mea… – Oricum, aţi avut curajul să vă instalaţi în turnul Televiziunii, în creierul revoluţiei române, şi să căutaţi apoi, pornind de acolo, cele mai incomode adevăruri, care macină de mai bine de patru ani societatea noastră… – Nu vreau s-o luaţi ca pe o laudă deşartă, dar asta am făcut întotdeauna: am căutat adevărul. Ce altceva să facă un scriitor ? Şi de ce ar fi ăsta un curaj nemaipomenit ? – Pentru că sunteţi director în Televiziunea Română. – Şi vreţi să insinuaţi că funcţia asta este incompatibilă cu calitatea de scriitor? Ori cu aceea de căutător al adevărului ? – Nu, dar mă gândesc ce vă spun colegii care se recunosc în cartea dvs.? – Credeţi, poate, că-i cineva atât de nebun, încât să strige, ca-n carnavalurile caragialeşti: «Eu sunt mangafaua, Bibicule» ? – Totuşi… – Dacă chiar vreţi să ştiţi, colegii mei au un deosebit simţ al umorului. De ce râdeţi ?”
(Ioana Matei, interviu cu autorul în Ultimul cuvânt, nr. 8, din l6 februarie l994)

„Turnul nebunilor este, probabil, primul roman despre Revoluţia din l989 şi societatea românească, aşa cum s-a rostogolit ea după aceea. O carte bine scrisă, un roman în care multora dintre noi nu le va veni să se recunoască”.
(C.S., Adevărul nr. 1169, din 29-30 ianuarie l994)

„… autorul nu se lasă uşor «îngenuncheat» de aşteptările cititorului. Întrebările rămân fără răspuns, misterul persistă, asupra faptelor s-a aşternut un văl sau o ceaţă epică fertilă, de unde se vor naşte noi scrieri, căci revoluţia va reprezenta multă vreme un alt «obsedant deceniu»: o temă literară căreia puţini îi vor dibui tonul, sunetul fundamental, în vreme ce restul, cei mai mulţi, vor «epigoniza» în jurul ei. Meritul, deloc minor, al lui Ştefan Dimitriu este de a fi deschis, primul, uşa acestui tip de comportament literar”.
(Constantin Stănescu, Adevărul literar şi artistic, din 29-30 ianuarie 1994)

„Ştefan Dimitriu posedă o vădită vocaţie (exersată altminteri) de moralist (în sensul clasic al termenului), căruia îi place să surprindă tipare umane, să orchestreze faptele şi gesturile personajelor în funcţie de aceste tipare. (…) Autorul are privilegiul unui ochi foarte exersat, el schiţează doar din câteva linii profilul personajului, iar umanitatea pe care o descrie se compune şi se desface perpetuu în paginile acestei cărţi cu o rapiditate uneori deconcertantă pentru cititor, o rapiditate care maschează liniile ferme de-a lungul cărora se construieşte epica romanului.(…) Încrederea în ideea că literatura autentică are o dimensiune morală, că ea poate contribui la limpezirea conştiinţelor reprezintă marea victorie a acestei cărţi asupra primejdiei de a rămâne prizoniera momentului. Cei care o vor citi cândva, peste timp, vor putea medita tot atâta de intens ca şi noi astăzi la cazul exemplar al lui Bujor Hanganu, un personaj pentru toate anotimpurile literaturii române”.
(Gabriela Duda, Viaţa Românească, anul LXXXIX, septembrie-octombrie l994, nr. 9-1o)

„Există aşadar în proza lui Ştefan Dimitriu un spirit justiţiar, pe care autorul îl foloseşte ca pe un reflector, pentru a destrăma enigmele din viaţa noastră contemporană. Romanul lui Ştefan Dimitriu devine astfel o frumoasă demonstraţie a felului în care civilizaţia cărţii explică şi luminează misterele care mai plutesc în sfera civilizaţiei imaginii. De fapt, în Turnul nebunilor, Televiziunea constituie un excelent pretext de realizare a unei ample panorame de moravuri, comportamente şi idei, decupate din viaţa noastră contemporană. Turnul Televiziunii, turnul nebunilor, cu etajele sale de sus şi de jos, de decizie şi execuţie, de imposturi, rea-credinţă şi omenie, reprezintă un microclimat sau, dacă vrem, un pretext ilustrativ de înfăţişare a maladiilor şi a suferinţelor evidente în societatea românească de azi. (…) De la Corabia nebunilor de S. Brant până la Turnul nebunilor de Ştefan Dimitriu, demenţa se metamorfozează în timp şi spaţiu. Romanul lui Ştefan Dimitriu depăşeşte categoria cărţilor seriale despre revoluţie. El năzuieşte să devină un unicat”.
(Romul Munteanu, Azi nr. 858 , din l7 aprilie l995)

„Din acest efort remarcabil de surprinzător sub aspectul creaţiei literare, s-a născut Turnul nebunilor, unul din cele mai bune romane ale acestor ani, calificaţi de mulţi ca secetoşi. Ştefan Dimitriu contrazice imaginea defetistă, oferind un posibil început, alături de alţi autori, de vârstă nouă a prozei româneşti. (…) Preferinţa pentru epicul desăvârşit este aproape o necesitate, autorul, presat de avalanşa evenimentelor, de câte «ştie» sau a adunat în el în multe decenii, doreşte să «spună» cât mai mult, să se elibereze de povara explozivă dinlăuntru. (…) Lumea din turn nu este numai nebună, adică are răspunsuri ilogice la realitatea din jur, ci şi bolnavă în sensul moral, al responsabilităţii neasumate. (…) Nebunii de dinainte, oarecum ţinuţi în cuşcă de regimurile totalitare, au ieşit nestingheriţi pe piaţa micului ecran, fac politică în partide sau parlament, înjură şi ameninţă pe faţă, se lasă mituiţi şi, mai ales unii din ei, se află temeinic încadraţi în structurile de tip mafiot”.
(Emil Vasilescu , Revista Bibliotecilor, l995)

„Ştefan Dimitriu este un autor serios (sobru, capabil să inspire încredere), dar lipsit de notorietate. Cărţile sale (enumerate n.n.) au trecut mai puţin observate decât emisiunea TV Reflector, printre ai cărui realizatori s-a numărat. (…) Cu noul său roman, Turnul nebunilor, sunt şanse ca Ştefan Dimitriu să spargă gheaţa. În afară de faptul că este scris bine – clar, cu un dramatism neretoric şi cu o bine calculată doză de umor – acest roman se mai şi referă la viaţa dintr-o instituţie care, cel puţin în momentul de faţă, îi obsedează pe români: Televiziunea Română. (…) …personajul (principal n.n.) – cu o personalitate puternică, dar neidealizat – ni se impune ca o prezenţă de care ne ataşăm şi de care ni se face dor după încheierea lecturii. (…) Înregistrând obsesii ale societăţii româneşti de azi şi fiind şi scris cu o mână sigură, de profesionist, romanul lui Ştefan Dimitriu va avea – nu va putea să nu aibă – succes”.
(Alex. Ştefănescu, România literară, din 12–18 ianuarie l994)

„Un roman de excepţie, o radiografie a societăţii româneşti postrevoluţionare, o carte prin care autorul încearcă să răspundă la multe din întrebările pe care le-au ridicat evenimentele din decembrie 89”.
(Evenimentul zilei nr. 517, din 7 martie l994)

STEAUA PĂGUBOŞILOR
(Editura C.D. PRESS, Bucureşti 2003)

"Aşadar, într-o vreme a atâtor experimente scenice falimentare care, în general, nu fac altceva decât să ascundă o lipsă endemică de idei, Ştefan Dimitriu ne propune un teatru al oamenilor şi pentru oameni, reînnodând, într-un fel, tradiţia clasică, dar fiind, în acelaşi timp, extrem de modern, tocmai prin echilibrul funciar pe care-l realizează între tradiţie şi inovaţie, între normal şi absurd, între comedie şi dramă, între râs şi plâns.(…) Iar dacă înnoirile sale sunt mai ales de substanţă, acest lucru pare a se datora înţelegerii faptului că modele sunt întotdeauna trecătoare şi că avangardele cuceresc terenuri noi pentru cei care vin apoi să le ia în stăpânire, cu alte mijloace decât cele ale negării în bloc şi ale distrugerii. Pentru că nici revoluţiile şi nici războaiele nu sunt veşnice. Nici în viaţă şi nici în artă.
Cu acest volum de teatru, Ştefan Dimitriu ne permite să dăm relevanţă autenticului său talent de dramaturg. Autorul dăruit să scrie literatură bună şi persuasivă, aşa cum spuneam cu ani în urmă, când îl descopeream ca romancier de primă linie, se arată acum a fi hărăzit, în egală măsură, şi pentru a se realiza prin teatru. El intră astfel, alături de nume ca Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Marin Sorescu, Ion Băieşu şi alţi câţiva scriitori de prestigiu, pe calea regală a dramaturgiei româneşti contemporane".
(Romul Munteanu, Prefaţă la volumul "Steaua Păguboşilor")

"Nu mulţi sunt literaţii al căror talent s-a manifestat atât de divers, în domenii uneori destul de îndepărtate. Ştefan Dimitriu se numără printre ei, având rezultate egale, din punct de vedere valoric, în reportajul, ancheta (vă amintiţi emisiunea Reflector?) sau documentarul de televiziune, în proză (se enumeră titluri de volume n.n.) şi în dramaturgie (i s-au montat, până acum, la Radio şi la TVR, piesele: Întâlniri în Marea Sarmatică, Stilul smuls şi Cumpăr dog arlechin). Reuşitele de teleast i-au fost recunoscute nu numai de public, ci şi prin distincţii internaţionale (la Londra, în septembrie 2001, pentru documentarul "Exerciţii de libertate"), iar romanele au beneficiat de comentarii favorabile, semnate de critici de prestigiu, precum Alex. Ştefănescu, Roxana Sorescu, Laurenţiu Ulici, C. Stănescu, Mircea Iorgulescu şi alţii, subliniindu-se întotdeauna originalitatea subiectelor, construcţia epică bine închegată şi viziunea cinematografică vizibilă în stilul redactării. Aş adăuga încă un amănunt: lipsa dorinţei de a fi original cu orice preţ, Ştefan Dimitriu mizând pe structuri tradiţionale şi pe încărcătura de viaţă surprinsă din nesecata realitate. Această caracteristică se regăseşte şi în recentul volum, unde autorul şi-a strâns piesele de teatru scrise până acum: Gagas sau Perioada de înjumătăţire, Steaua Păguboşilor (jucată sub titlul Stilul smuls), Cumpăr dog arlechin şi Clienţi pentru separeu.(…) Cunoscându-l pe autor, cred că felul său discret de a se comporta, demnitatea cu care refuză să facă plecăciuni sau să intre în diferite grupuri de interese au contribuit la situaţia actuală, când piese precum cele publicate nu au fost luate în seamă. Se vorbeşte interminabil despre necesitatea promovării dramaturgiei originale, se caută la nesfârşit noutăţi ce emoţionează prea puţin publicul, se declară mari reuşite spectacole ce sucombă de la sine, după câteva reprezentaţii, pentru că nici măcar snobii nu le mai pot susţine, iar texte scrise cu talent şi inteligenţă, cu replici adesea memorabile, cu izbutite lovituri de teatru, cu formule construite după regulile bunului simţ şi al reţetelor verificate, generoase şi pentru regizor, şi pentru actori, trec neobservate. Ceea ce a tipărit acum Ştefan Dimitriu susţine din plin afirmaţiile de mai sus".
(Liviu Grăsoiu, Luceafărul nr. 43, din 3 decembrie 2003)

LASĂ ZILEI SCÂRBA EI
(Editura VREMEA, 2009)

Romanul unui veac de istorie românească

Ştefan Dimitriu: Lasă zilei scârba ei

După ce am citit în plin, câteva săptămâni la rând şi nu fără efort susţinut, un text de aproape 700 de pagini, care ar fi putut foarte bine să fie repartizat în două volume, masive şi acelea, dat fiind formatul de „ceaslov” al cărţii – este vorba despre romanul Lasă zilei scârba ei, de Ştefan Dimitriu, editat în 2009 la Vremea –, şi după ce m-am convins de singularitatea acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai – după ce vor lua contact cu materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel, cu un instinct ce nu ne face cinste? Deocmdată, din câte îmi dau seama, nicio reacţie importantă, după aproape un an de la apariţia cărţii. O menţionare fraternă, totuşi, în Luceafărul de miercuri, 26 mai 2010, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va găsi cineva dispus să ridice mănuşa... Dăm in extenso fragmentul cu pricina: „Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv – vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după 1990, aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie) Cum nu se poate mai corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii noştri de primă linie care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebire. 

În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului secol din viaţa României se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a poveştilor relatate, în reprize alternative, de două personaje cu grad foarte ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a autorului (în carte, Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări, să înceapă redactarea acestui text-fluviu. Cei doi naratori la persoana întâi se întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten” şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie din memorie povestea vieţii. Romanului acestui bătrân evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX – în mod simbolic, născut o dată cu secolul şi dispărând odată cu el – i se adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului, neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după aceea. Astfel, un avocat evreu, bine conectat la elita societăţii de dinainte de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea comunismului, pentru a depăna împreună, în deplină comuniune sufletească, povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice, rasiale din istoria ţării.  

 Provenit dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă – parcă pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească – a văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu blestemat (...) care desparte astăzi două ţări”; dintre cei patru fraţi câţi fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile, ca supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al rasei sale, de-a lungul unui veac, în timp ce fraţii săi vor cădea victime pogromurilor, războiului, exilului, în Rusia, la Auschwitz, în Israel.

Ataşat idealurilor naţiunii în mijlocul căreia se integrează, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin minune, după ce fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din preajma Marii Uniri; împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare; acolo, activând în barou, are ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur, George Lǿvendal), se ataşează de acest personaj fascinant, cu un temperament fenomenal, cu disponibilităţi artistice multiple (pictor, mim, actor, scenograf, inventator), cu un trecut fabulos, un homo universalis la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj excepţional, iubirea lui cu poetesa petrogrădeană Ariadna, peregrinările celor doi autoexilaţi ruşi, de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lǿvendal, un bărbat fără pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele: „Tinere, ai curea bună?” Şi una-două, îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca pe un nimic... (p. 69)  

Dar întâmplările la care Domnul Guţă asistă ca martor sau cu implicare directă se succed într-o cavalcadă de neoprit. Căci, la Chişinău, o cunoaşte pe Sidonia, actriţă venită în turneu cu trupa lui Leonard – o personalitate eclatantă, ajunsă apoi vedetă de prim rang la Naţionalul bucureştean, iubirea lor desfăşurată pe decenii fiind în sine o poveste privilegiată. Un laitmotiv al vieţii zbuciumate, în contextul istoric plin de tensiuni de toate felurile. Prin calităţi personale, Solomon Fridman se face cunoscut şi agreat în lumea baroului bucureştean, devine reprezentantul intereselor unui mare magnat al industriei, poate al lui Auschnit (Oşan, în carte), prin natura lucrurilor implicat în marile manevre economico-financiare dar şi politice ale deceniilor dintre războaie. Cel numit de toată lumea Domnul Guţă, care alege să fie bun român fără a renunţa să fie un bun evreu, va fi martor la polarizarea extremă a vieţii politice din ţară, după Marea Unire, prin natura lucrurilor cunoscând îndeaproape evoluţia mişcării legionare, ai cărei protagonişti – Zelea-Codreanu şi A. C. Cuza – îi fuseseră unul tovarăş de joacă, în copilăria petrecută la Huşi, iar celălalt dascăl, în prima tinereţe de studii la Iaşi. „Şi răul s-a întins, ca o ciumă...”(p.95). De o parte legionarii, agresivi, vindicativi, extremişti, de cealaltă parte, nici ei mai breji, unii evrei agitând lozincile bolşevismului, ale cominternismului, într-un joc primejdios, devenit încleştare pe viaţă şi pe moarte, cu agresiunile binecunoscute ale gardiştilor înainte de 1941 şi cu revanşa nu mai puţin devastatoare a comuniştilor, de îndată ce au acaparat puterea.

Prin întâmplările extraordinare care-l au ca erou, Domnul Guţă traversează – uneori ca beneficiar de lux, alteori ca victimă a istoriei, dar întotdeauna cu o coloană vertebrală remarcabil de dreaptă – toate evenimentele importante din viaţa ţării, un loc aparte ocupându-l dictatura carlistă, pogromurile legionare şi apoi cele antonesciene, trenurile morţii de la Iaşi, deportările transnistrene, dar şi perioada de după război, de stalinizare a României.

Este dincolo de orice îndoială fascinaţia personalităţii lui Guţă – de-ar fi şi numai atât, şi miza cărţii ar fi salvată: „în prezenţa sa, viaţa se colora totdeauna într-un chip deosebit şi se organiza în aşa fel,  încât totul părea mai uşor de înţeles şi de suportat, şi mai plăcut de trăit” (p. 84). De fapt, în portretizarea iar şi iar a „neuitatului prieten” avem proba angajamentului total al autorului. „Când îl auzeai vorbind ţi se părea că graiul a fost anume inventat pentru el... fiecare cuvânt  avea un tâlc aparte, o anumită lungime de undă, ca şi lumina, o anumită valenţă, ca şi elementele chimice, o anumită rezistenţă la timp, ca tot ce există în lumea asta”, ”poveştile sale au un efect terapeutic” (p.85), „ca şi cum l-aş fi ascultat de undeva, de dincolo de timp...” (p.86).

În roman, partitura acestui Guţă, om cu vocaţia prieteniei şi a iubirii de semeni, se împleteşte cu partitura mult mai tânărului Pompilian Covaliu, pe care şi l-a ales ca prieten şi partener de destăinuiri-dezvăluiri, intuind că va avea în el un ascultător atent, receptiv, care nu va irosi confesiunile sale de-o viaţă, ci le va aşterne cândva pe hârtie, ca să rămână un document de existenţă şi conştiinţă. Cu o biografie nici ea simplă, lineară, ci purtând toate contorsiunile vremurilor prin care a trebuit să răzbată, în lungile decenii ale dejismului stalinist şi ale ceauşismului naţional-socialist. Fiu de ofiţer care luptase pe frontul de Est, dezavuat imediat după întoarcerea armelor. Căutând să-şi pierdă urma ca inginer geodez, colonelul Covaliu este repede dibuit şi închis pentru 12 ani, aşa încât fiul său, absolvent al şcolii elementare, nu mai este admis la liceu; nevoit să-şi facă un rost, lucrează pe şantiere şi urmează cursurile liceului seral; remarcat la un moment dat ca talentat reporter, va absolvi cu mare întârziere o facultate; apoi, lucrează în presă şi la televiziune – până la un moment dat, când dosarul i se umple din nou cu „dovezi” că nu este ataşat cauzei socialiste. Fratele mai mare, sportiv de performanţă, rămâne în străinătate, apoi şi soţia, pictoriţă de talent. Este scos din televiziune, împins la marginea societăţii, nevoit să trăiască din expediente. Dar survine momentul revoluţiei, zilele acelui decembrie plin de zbucium şi de nemaisperate perspective sunt trăite pe baricade. La un moment dat, alături de Domnul Guţă. Din participarea directă sau din atenta cercetare a materialelor filmate, de arhivă, ni se oferă cea mai clară prezentare a primei seri de revoluţie, pe baricada de la Dunărea...(125) Impresionant este portretul mascatului, al „uslaşului” cu care se înfruntase pe baricadă, întâlnit a doua zi în metrou: „Şi iată-ne iar, faţă în faţă şi atât de aproape, după o noapte grea ... recunoscându-ne şi gata să ne sărim din nou la beregată. Fireşte că nu mai era în uniformă şi nu mai avea casca pe cap, dar bocancii erau aceiaşi. Nu ştiu cât ne-am privit aşa, cu ură, cu înverşunare, cu neputinţă...” (129) Şi mai încolo: „Ştiu că ei au rămas printre noi, în viaţa de zi cu zi, nu doar nepedepsiţi, dar şi cu frâiele puterii în mâini, cu industrii, bănci, reţele comerciale, lanţuri de hoteluri şi restaurante, staţiuni turistice, latifundii, păduri, luciuri de apă şi podgorii, televiziuni... reţele internaţionale de droguri, de armament, de carne vie...” (p. 129)

Romancierului nu-i scapă din vedere anii grei ai dejismului, ascensiunea lui Ceauşescu, profitor al conjuncturii, dar şi aspectele din viaţa particulară a acestuia (homosexualitatea, crima de la Slatina, crimele din perioada colectivizării),  căci strădania este de a da seamă despre perioada parcursă, cu toate dedesubturile, cu examinarea pe toate feţele a evenimentelor: „miza profundă a acestei cărţi: starea de sănătate a naţiunii”. (p. 213)

După revoluţie, Covaliu revine în televiziune, apoi în presa scrisă şi sub pana sa neiertătoare vom avea o radiografiere „la sânge” a situaţiei sociale, politice, economice în ţara aşa-zicând scăpată de sub dictatură, în proces de rebranşare la lumea democratică vest-europeană, dar trecută în fapt, printr-o abilă mişcare de fumigene, în mâinile eşalonului doi comunisto-securist, care de data asta nu mai trebuie să lucreze în umbră şi să salveze aparenţe, ci, dizidenţi de operetă sau revoluţionari cu patalamale pe care şi le-au atribuit unii altora, îşi împart hălci pe măsură din ţara victimizată. Au valuta pe mână, au sistemul de relaţii, au mijloacele de neopropagandă, presa şi puzderia de televiziuni care informează, dar de fapt dezinformează, manipulează, distrag atenţia de la dezastrul în progresie geometrică al ţării. Sistemul securisto-mafiot se înstăpâneşte în economie, falimentează marile complexe ceauşiste, şi le adjudecă pe nimic, se lăţeşte ca o pecingine pe faţa dispreţuitei ţari. Redutabilul jurnalist Covaliu, înşelat amarnic în aşteptările sale, indignat de proliferarea practicilor de înavuţire sălbatică, dar şi lovit în interesele familiei, căci un grup mafiot a uneltit pentru a o deposeda pe soţia sa de palatul moştenit din moşi-strămoşi, revine în presă, începe o campanie fulminantă, excelent condusă, meticulos pusă la punct împotriva grupurilor de interese care s-au căţărat în forurile de decizie ale statului; campanie temerară, dusă spre ultimele consecinţe, cu adresă la vârf, însă deturnată în ultimul moment (nu-i nicio mirare!) de malversaţiunile potentaţilor pasibili de a fi daţi în vileag.

Astfel, apariţia ziarului este curmată, generosul finanţator arestat sub un pretext pueril, şeful pazei înjunghiat mortal într-o ambuscadă cu mascaţi, avocatul firmei urmărit, hăituit, accidentat şi supravieţuind doar printr-o minune. Temutul om de presă este constrâns să vândă ziarul, să se retragă, practic să părăsească ţara, împreună cu noua lui familie, primejduită ea însăşi. Pe când expatriaţii încearcă să se racordeze la  exigenţele vieţii de pe continentul american şi să refacă legăturile cu rudele emigrate pe vremea comunismului, autorul-narator se concentrează spre a definitiva ultimele paragrafe ale acestei relatări-depoziţii-istorisiri despre un veac din viaţa României, care se dovedeşte veacul maximelor conflagraţii, al masacrelor, al discriminărilor de toate culorile, al marilor decroşări sociale, cu două războaie şi trei dictaturi succesive, încheiate cu o revoluţie care însă nu schimbă decât aparenţele – o lume în care „băieţii deştepţi” nu ratează niciun prilej de a se înfrupta din bogăţia ţării, în timp ce masa de conaţionali, prostită, pauperizată, este mereu manipulată, mereu folosită la maşinăria de vot, pusă să  cauţioneze o faţadă de spoită democraţie, sub a cărei perdea de fum cei puţini şi fără scrupule prosperă, devin tot mai bogaţi şi mai neruşinaţi, în vreme ce săracii devin tot mai săraci şi mai frustraţi... Nu lipsit de tâlc este chiar faptul că autorul poartă tot timpul două amulete atârnate la gât, sub cămaşă: stick-ul în care salvează, pe măsură ce-l scrie, textul acestui roman al vieţii sale şi un glonţ de la revoluţie, de care scăpase ca prin minune...

Aşadar, pe de-o parte, avem glasul tremurat de durere şi de milă confraternă al nonagenarului evreu – un violoncel care îşi spune povestea sa elegiacă, a omului care a pătimit parcă pentru toată lumea, nu doar pentru vina reală sau închipuită a coreligionarilor săi, în felul unui nou Hristos, răstignit iar şi iar pe cruce; pe de altă parte, în alternanţă contrapunctică, avem cealaltă poveste, a mai tânărului comiliton, prezentată în tonalităţi de clarinet, atacând partitura nervos, vehement, temperamental...

Iată atmosfera în care au loc confesiunile lui Guţă, derulate în lungi evocări, „ pe terasa lor de-aproape de cer”: „Era o seară de toamnă, destul de caldă încă şi soarele, trecut de cealaltă parte a blocului cu opt etaje în vârful căruia ne aflam, poleia cu aur faţadele dinspre apus ale clădirilor spre care priveam şi mai ales turlele multelor biserici ce se vedeau de aici, de la înălţime, ca nişte flăcări dansând peste comorile unui oraş întins până dincolo de zare”. (p. 261) Îndrăgit cu patimă, la modul elegiac, acest oraş „răstignit pe crucea marilor sale bulevarde..”.

La acest nivel al scriiturii se desfăşoară acţiunea cărţii, fără mari ambiţii formale, scoase cu dinadinsul la vedere, căci în prim-planul interesului autorului se află de fiecare dată materia ce trebuie etalată, iar nu virtuozităţele stilistice – şi în care inserturile ficţionale fac adeseori loc relatării cu mijloacele documentaristului. O frază limpede, funcţională, pe cât se  poate de exactă, ca tăiată în piatră, despovărată de false înfrumuseţări şi inutile zorzoane stilistice.

Fapte de viaţă cât pentru o întreagă literatură (pe care autorii zilelor noastre nu mai au, vezi Doamne, răbdarea să o migălească...) inundă paginile, se revarsă pe toate căile, spulberând zăgazurile: te iau în vârtejul lor, de neoprit. Faptele de viaţă ca atare, neliteraturizate, ci relatate la modul frust, comentate, puse în pagină cu acribie, cu maximă grijă pentru a înlătura orice echivoc, ca să nu fie greşit interpretate, răstălmăcite. Ne convingem o dată în plus că ticăloşia umană nu are culoare rasială sau naţională, ea stă la pândă în orice fiinţă umană care nu are un crez şi un dumnezeu, indiferent cum se numeşte acela. Au greşit şi românii, au greşit şi evreii, s-au lăsat luaţi de valul ideologiilor de extremă dreapta şi de extremă stângă. Legionarismul la fel de nociv ca şi comunismul, fiecare doctrină căutând să ajungă la pârghiile de decizie, să-şi narcotizeze/fanatizeze partizanii, să-şi demonizeze adversarii politici, învrăjbind cele două tabere una împotriva celeilale... Lagărele  de muncă şi de exterminare ale nazismului au fost înlocuite cu alte lagăre, după modelul Troţki-Stalin, în care erau înghesuiţi „duşmanii poporului”. Scopul programatic fiind distrugerea fizică a adversarilor, aneantizarea lor în masă şi om cu om, iar mai înainte de asta, anihilarea oricărei rezistenţe psihice.

Între cele două fire narative la fel de importante, care se complinesc în structura romanescă, pe cât de diferite ca tonalitate, pe atât de convingătoare, sunt introduse paragrafele intitulate Pulsul planetei, în care ni se prezintă, pe două-trei pagini, o colecţie de ştiri crâncene, absurde, rizibile, din seria celor publicate zi de zi cu frenezie de presa nouă, menite să menţină perplexitatea naţiunii, „să nu o scape din pumni”. O poveste mereu terifiantă, sfâşiată de neînţelegeri, de patimi viscerale, marcată de nesfârşite violenţe, cruzimi, vărsare de sânge. Un fundal pentru adevărurile fundamentale aduse în prim-plan de eroii cărţii.

Atractivitatea lecturii vine şi din modul inspirat în care se plasează autorul însuşi în raport cu lumea, cu oamenii şi cu faptele de viaţă, poziţia optimă pentru a referi despre ele, mereu atent la semnificaţii, cu inteligenţă, pătrundere dar şi cu umor conţinut.

Această nemaisfârşită depoziţie-testimoniu cată să îmbrace un aspect monografic, ea se doreşte exhaustivă: „să pui pe hârtie tot ce vei crede de cuviinţă” (p.71), într-un demers singular, fără îndoială temerar, indicându-l pe documentaristul care se străduieşte să epuizeze subiectul, bifând toate momentele, la rând, preocupat ca dosarul întocmit să devină de necontestat prin acribia consemnărilor dar şi prin dreapta cumpănire a abordărilor.

Tribulaţiile de „crai” ale lui Covaliu, după dispariţia primei soţii, analizate în context, nu sunt simple frivolităţi, cu atât mai puţin amoralism cras, ci ilustrează firea unui ins cu gândul în altă parte, abstras, care poate lesne călca în străchini. Însuşi mariajul cu Lenormanda (nume abracadabrant, sugerând alunecarea într-o lume artificială) este dovada unei neatenţii prelungite pe ani de zile, timp în care autorul derutat, conturbat de pe traseul său firesc, împins la marginea societăţii, încearcă să se adune şi să înceapă lucrul la roman...

Dar aşa cum convieţuirea cu Lenormanda sugerează calea rătăcirii, întâlnirea cu Guţă, ce pare întâmplătoare, este una providenţială: cei doi viitori amici de condei, Covaliu şi Şerban, un alt scriitor de carieră, ajunşi împreună într-o rezervă de spital, se ataşează de un mai vârstnic istoric al artei, pacient şi el, care la un moment dat este vizitat de Guţă. Venind să-şi încurajeze prietenul în suferinţă, Guţă se alege cu încă doi prieteni. Pe care îi adoptă, în mod spontan, prin afinităţi elective...(p.85). De ce? Pentru că simte imboldul irepresibil de a se mărturisi („în tine e o poveste care trebuie spusă până la capăt” – p.11) unor oameni cu mintea deschisă, care să înţeleagă, să judece corect, să ţină minte: „voi fi riguros cu amănuntele” (p. 12) – în fond, cei doi mai tineri prieteni sunt scriitori redutabili, există speranţa că ei nu vor rata ocazia de a folosi materialul pus la dispoziţie. Şi chiar aşa se întâmplă cu unul dintre ei, poate şi cu celălalt, dar asta nu o vom afla niciodată.

Astfel puse problemele, cititorul rămâne în priză, el aşteaptă mereu continuarea, are convingerea că explicaţiile dorite vor fi furnizate în timp util...(p.15).

De unde la început autorul crezuse că nu va scrie decât partitura lui Guţă, povestea vieţii acestuia, ascultată de nenumărate ori („povestea neuitatului meu prieten” - p. 16) – şi în primele pagini ale textului autorul chiar reuşeşte să ne sugereze preluarea tonului aceluia –, Covaliu se adânceşte în scrierea cărţii – „romanul la care visez de-atâta vreme” (p. 16) – însă foarte curând, zburătăcit din căminul conjugal, deci de la masa de lucru, autorul deturnat de la calea pe care o alesese simte nevoia să producă însemnări autorefenenţiale, după care ajunge, de voie-de nevoie, dar de fapt cu un instinct sigur, la relatarea pe două voci a istoriei ultimului secol. Nimic nu este întâmplător, în fiecare ipostază autorul reuşind să se scrie pe sine, însă nu oricum, ci ştiind foarte bine cum să se livreze... Şi avem relatarea poveştii din două puncte de vedere privilegiate, căci Guţă se va învârti mereu în cele mai selecte medii ale societăţii de dinainte de a doua conflagraţie, dar şi în primii ani ai dejismului, iar autorul însuşi, după avatarurile anilor de ucenicie (fiu de ofiţer, devenit deţinut politic, trebuie să înceapă de la munca de jos...), ajuns în gazetărie şi la Televiziune, este în situţia să poată observa mişcările la vârf ale noii protipendate neocomuniste-cominterniste, care face şi mai ales desface în ţară şi în Europa cea nouă. Rezultă de aici un inventar aprospe exhaustiv al ororilor.

Adevărul este că nu avem revelaţii, de la o pagină la alta, în schimb avem un şir nesfârşit de confirmări, adăugiri, detalii, căci autorul probează o dorinţă irepresibilă de a scoate întregul adevăr la lumină, de a demonta în faţa cititorului infernala maşinărie acţionată de ”roţile dinţate ale istoriei.” (p.. 570);  povestirile se succed în capitole diferite, apoi departajările sunt eludate, prezentul se rostogoleşte împreună cu trecutul, într-un vârtej autoritar, de neoprit... Iar sporul de calitate rezultă din întregul pe care reuşeşte să-l pună în mişcare, într-adevăr ca pe o roată asupra căreia a fost dirijat şuvoiul apei...

Sunt savuroase notaţiile autoironice, pline de tâlc, cu privire la situaţia sa de „scriitor de duminică”, prins de alte îndatoriri presante sau doar consumatoare de timp, în fapt amânând mereu, în aşteptarea revelaţiei, a decantărilor necesare, dar nerenunţând la gândul că odată şi-odată se va revanşa, va da lovitura vieţii sale. Lucru ce pare nu numai posibil, ci chiar îndreptăţit, dacă luăm în calcul modul umoristic sau chiar necruţător în care sunt trataţi scriitorii cu acte în regulă – şi vom avea savuroase schiţe şarjate ale unora dintre cei care ocupă cu tupeu prim-planul vieţii literare, susţinuţi nu atât de talentul lor, care va fi fost real la începuturi, ci de nesecata lor dorinţă de exhibare, de lăţire pe toate ecranele televiziunilor...

Un text vast, fără stridenţe, fără gafe. Ferindu-se cu străşnicie să  „literaturizeze”. Cu documentele pe masă, cu Istoria sinceră a lui Florin Constantiniu în faţă, Covaliu, alias Ştefan Dimitriu, ia pe cont propriu repunerea istoriei noastre în adevăraţii ei termeni. Stilul gazetăresc la care se apelează uneori este subordonat unor comandamente scriitoriceşti.      

Din numele prea-transparente atribuite unor personaje din viaţa contemporană (aşa-numitele „personaje fictive”), asupra cărora autorul îşi focalizează tirul vituperărilor, se deduce fără greş intenţia expresă a acestuia de a-i da în vileag pe sceleraţi, cu această încifrare lesne descifrabilă a numelor – o minimă măsura de prevedere spre a nu fi tras în justiţie.

Şi totuşi, de unde vine ceea ce ar putea fi considerat o „dublă măsură” în prezentarea situaţiilor de către cei doi naratori: cum ar fi de explicat împăciuitorismul lui Guţă şi neînduplecarea lui Covaliu, pe fondul unei radiografieri de mare exactitate? Această aparentă dublă-măsură vine din faptul că Domnul Guţă se raportează la un trecut ce nu mai poate fi influenţat, ci doar înţeles, pe când Covaliu se exersează asupra unui prezent în ebuliţie, exasperat de irosirea bunelor şanse de îndreptare a situaţiei, parcă scapată din mână, dar care totuşi e posibil să fie readusă pe făgaşul just,  controlată/corijată, măcar de la un moment dat încolo.

Cu privire la partitura lui Guţă, autorul ne previne: „Pentru că, deşi poate să pară, cumva, doar cronica unui lanţ de tragedii şi de eşecuri răsunătoare, ea rămâne, în cele din urmă, povestea luminoasă şi pilduitoare a unei victorii prin care un om strivit de istorie, dar neclintit în convingerile sale de a-şi păstra, în orice condiţii, omenia, reuşeşte să arunce, peste toate mizeriile lumii, o rază de speranţă şi de încredere”. (p. 17) Ceea ce ar putea să sune tezist, dacă povestea nu s-ar umple, de la o pagină la alta, de omenesc – un deziderat pe care nu orice prozator îl poate onora...

Avem astfel o viziune asupra societăţii noastre în manieră stereoscopică – un procedeu geodezic prin care două fotografii luate din poziţii succesive sunt privite simultan, cu cei doi ochi, rezultatul fiind o imagine tridimensională, în relief, care poate să dea seamă despre realitatea din teren. Iar iubirea de adevăr, de frumos şi de aproapele este liantul scriiturii, şi este numitorul comun al celor doi protagonişti ce-şi revendică întâietatea de la un subcapitol la altul, ca doi solişti în avanscenă...

Nici o ocazie nu este ratată, autorul nu pierde niciuna dintre sugestiile legate de vocea auctorială, ştie să le capteze, să le resuscite, să le pună cu ingeniozitate în pagină, menţinând viu interesul la lectură; el e cu adevărat hotărât „să-şi ia revanşa în scris pentru eşecurile din viaţă” (p. 29). Dar nu e totuşi doar o relatare nudă, căci întâmplările îţi ies în cale la tot pasul, observaţiile, sugestiile sar din toate părţile, eşti vânătorul norocos; primul sentiment este că totul pare etalat pe masă, la vedere, stârnind curiozitatea cea mai vie; însă trebuie să constaţi că în timp ce unele explicaţii vin pe loc, altele sunt amânate, vei afla tâlcul lor mai târziu, în vreme ce alte înţelesuri te ajung din urmă, confirmînd sau nu propriile bănuieli, intuiţii de cititor coparticipativ. Autorul e neobosit în a formula încă o dată ideea, dornic să transmită mesajul său în modul cel mai potrivit.

Remarcabile sunt scenele goyeşti, în acvaforte, cu scriitorii din „insolita rezervaţie” de la Mogoşoaia (p.113), cum n-am întâlnit nici în textele celor mai temuţi pamfletari din interbelic. Poate că Lasă zilei scârba ei (o altă traducere a spuselor evanghelistului Matei sună astfel: Ajungă zilei răutatea ei) nu este propriu-zis un roman, în înţelesul clasic al termenului, deşi sunt aici cel puţin două romane, ale protagoniştilor, la care se adaugă şi-al treilea, cel al familiei Lisenthal – Lǿvendhal..., cărora li se alătură pe parcurs alte fire, complementare, de exemplu cel al poveştii Esterei, cu un destin pe cât de spectaculos, pe atât de dramatic. Avem oricum de-a face cu o abordare romanescă totală, de tip verité, documentaristică, a istoriei ultimilor o sută de ani, dar mai ales de la primul război mondial încoace. Este în fapt o abordare cu tot curajul de pe urmă, ca spre a nu rata ultima şansă, acest roman experimental., „romanul-doboş”, cum îl numeşte la un moment dat Estera(p. 118), acest dans cu cartea, care se angajează într-un vârtej ce îl cuprinde şi pe lector, „secţionând până-n adânc veacul care tocmai s-a dus, ca şi începutul acestui nou veac, mai încărcat de promisiuni, dar şi mai înfricoşător, totodată”. (p.119)

De laudă maxima acurateţe a scriiturii, cu formulări de mare precizie, unele memorabile; de laudă şi atenta supraveghere a editării, cu eliminarea până la ultima a greşelilor de literă, devenite teroarea autorului din zilele noastre (ale calculatorului...).

Acest roman vast, scris în doar 14 luni, reprezintă în sine rezultatul unui formidabil tur de forţă, căruia nu-i cunoaştem egalul în literatura actuală...

La sfârşitul acestor consideraţii privind Lasă zilei scârba ei, fără îndoială unul dintre romanele cele mai importante ale acestor ani, trebuie să recunoaştem că ne surprinde foarte tare lipsa de reacţie a criticii literare, chiar dezafectată, cum ne-am obişnuit să o vedem de atâta vreme. Dacă am înţeles că o cronică  profesionistă poate apărea la 2-3 ani şi chiar la mai mulţi ani de la lansarea pe piaţă a cărţii respective, dacă problematica romanului despre care am dat seamă aici este foarte complicată şi necesită un răgaz pentru decantări, pentru delimitări (de ce nu?), dacă materia în expansiune a cărţii se lasă cu greu stăpânită-controlată, dacă ne-am aşteptat ca abordarea decisă, „în cătarea puştii”, a unor aspecte din stricta actualitate să fi stârnit vii/multiple reacţii (de contestare, de discreditare a cărţii şi a autorului ei), tăcerea ce s-a înstăpânit în jurul romanului ni se pare de rău augur pentru soarta literaturii române. Se încearcă nu doar temporizarea, ci împingerea în umbră, învăluirea în tăcere a mesajului, a semnalelor de alarmă trase cu  hotărâre? Se schiţează o conspiraţie a tăcerii care vizează neutralizarea şi învăluirea într-o pâslă cât mai groasă a tăişurilor multiple? Se mizează pe faptul că punctele de incandescenţă ale celor câteva sute de exemplare difuzate pe piaţă se vor stinge, precum tăciunii de pe-o vatră împrăştiată? Ar fi, credem, un semn sigur că prea puţine mai sunt de făcut şi de sperat...

Cât despre autor, nici nu-l prea mai interesează să-şi ia toate măsurile de precauţie. O face, pe anumite porţiuni, însă materia ce se cere adusă în prim-plan antrenează/aglutinează sugestii care pot însemna riscuri neasumate. Ştefan Dimitriu nu a procedat altfel decât o face îndeobşte romancierul, când se concentrează asupra subiectului său, când toţi senzorii sunt orientaţi spre captarea sugestiilor care vin din toate părţile, din memorie, din subconştient, din asociaţii de idei, inspiraţii, revelaţii, simboluri şi semne. În aceste momente de graţie, strategiile sale se exercită la nivelul scriiturii, în căutarea optimului de transmitere a mesajului. Nu înseamnă că autorul  a ignorat cu desăvârşire orice risc. Singur simte că a aruncat pe piaţă o materie efervescentă, acidă, corozivă, destabilizatoare, cu adresă la persoane şi funcţii şi sisteme de relaţii mafiote. El poartă la sine, ascuns sub cămaşă, stickul în care a salvat textul, în diferite faze ale redactării. La o primă lectură, în faţa soţiei de moment, penibila Lenormanda, o fiinţă imposibilă precum o sugerează şi numele, a produs reacţii de-o violenţă incredibilă: ricanări, ameninţări, aruncarea în stradă a nerecunoscătorului/ticălosului scrib... Continuă să scrie la intervale, în taină, ca un răufăcător. Prietenul de cursă lungă, Domnul Guţă, nu mai este în viaţă ca să-l încurajeze. Când află despre roman, un gazetar de tristă faimă încearcă să-l ridiculizeze; Şerban, colegul de suferinţe literare, are la rându-i o reacţie de frustrare, poate ar fi vrut el însuşi să atace subiectul, considerându-se la fel de îndreptăţit să-l valorifice; numai Estera îi sugerează să se implice plenar în scrierea romanului, fără totuşi să urmărească îndeaproape fazele elaborării lui. Procesul în sine al creaţiei are ceva tainic, de neîmpărtăşit, căci este unic, irepetabil, urzit din atâtea infinitezimale, depinzând de umori, de inspiraţie, de temeri superstiţioase. Avem în textura romanului referiri la toate aceste aspecte. Scrierea unei opere este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă... O aventură pe cont propriu, prin excelenţă, în care nimeni nu-l poate însoţi pe scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie. Nu altfel vede lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când, în fine, Estera, pornită după cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă din mers îndemnul încurajator: „Cred că a sosit momentul să te-apuci serios de roman!”, se face că autorul ajunsese de-acum la ultimele fraze. Şi nu oricum, ci ca învingător.

Ion Lazu

O CARTE CÂT VEACUL

ŞTEFAN DIMITRIU – LASĂ ZILEI SCÂRBA EI

După mulţi ani de la primele sale romane („Trapez”, „Tinereţea lui Bogdan Irava”) şi după un deceniu şi jumătate de la „Turnul Nebunilor” – în care ne prezenta, într-o viziune originală, evenimentele din decembrie 1989, privite din turnul Televiziunii Române – , Ştefan Dimitriu revine în forţă cu un roman de 670 de pagini, „Lasă zilei scârba ei” (tipărit de Editura Vremea), care va răscoli fără doar şi poate conştiinţa civică şi politică a societăţii româneşti.

Cu numele inspirat din Noul Testament (Evanghelia după Matei), romanul încearcă să dea seama asupra ultimului veac românesc, prin povestirea, la persoana întâi, a unora dintre cele mai importante şi mai dramatice momente istorice ale acestei perioade, aşa cum au fost ele trăite de cei doi eroi principali ai cărţii: Solomon Fridman, ajuns la o vârstă matusalemică, şi Pompilian Covaliu, cu patruzeci de ani mai tânăr (primul – fost şef al grupului de avocaţi al unui mare industriaş interbelic, al doilea – scriitor şi om de presă, mai întâi sub regimul comunist, apoi în anii de după revoluţie).

Prin destinele acestor oameni şi ale multor altora, aduşi de cei doi în prim-plan, într-o amplă desfăşurare de fapte individuale şi de mari evenimente istorice, cititorul de astăzi este pus în faţa unei uriaşe panorame a societăţii româneşti din ultimul veac, în care poate găsi răspunsuri şi rădăcini la multe din întrebările altfel fără răspuns sau la multe din situaţiile pe care el însuşi le trăieşte sau le-a trăit, forţat de împrejurări. Sunt avute în vedere cele două Războaie Mondiale, ca şi frământata perioadă interbelică, stalinizarea şi ceauşizarea României, ca şi ceea ce s-a numit „Revoluţia din decembrie 1989”, apoi iliescizarea, constantinescizarea sau băsescizarea ţării, ca şi deschiderea sa către lume.

Acţiunea cărţii merge până la zi, cu portrete savuroase de cunoscuţi politicieni sau magnaţi (Dorin Oliviu Sântu, Liviu Năpastă, Trică Petrică, Bebe Bostanda, Maian Pisteanu, supranumit Urâtu), de celebri ziarişti (Gioni Cristocea, Sextil Pupezeanu, Florin Bocşa Stăncescu, Camil Năsturescu, Mişu Pricolici), scriitori (Dinu Mircescu, Tinu Zăraru, Jănel Crevedeanu) ori filosofi (Zahei Chelbaşu, Gavrilă Răsuceanu), de renumiţi afacerişti sau interlopi, de Îngeri şi Demoni. O secţiune adâncă printr-o societate pe cât de sclipitoare, pe-atât de suficientă, pe cât de veselă, pe-atât de inconştientă, pe cât de bogată în aparenţă, pe-atât de putredă în esenţă. O carte pe gustul cititorului modern. Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la meditaţie, solidaritate şi acţiune.  

Fără a fi strident novatoare în formă şi fără a căuta cu orice preţ efectul de scenă (pentru că, trebuie spus, romanul are, neîndoielnic, şi o temeinică dramaturgie!), cele două filoane narative – pe de o parte, rememorările când senine, când de un dramatism dus până la limită, când învăluite de un umor amar ale centenarului Solomon Fridman, pomenit de ceilalţi mai ales cu familiarul apelativ „domnul Guţă”, pe de altă parte, însemnările „la zi” ale jurnalistului şi scriitorului Pompilian Covaliu, cunoscut printre intimi mai ales sub numele de „Pompidou” – împletindu-se armonios, completându-se ori, dimpotrivă, contrapunându-se grav, ca-ntr-o compoziţie wagneriană, adesea copleşitoare, ca-ntr-o revărsare mareică ce acoperă la un moment dat totul în calea ei. Ca înseşi valurile istoriei, care modifică din când în când lumea, făcând-o uneori de nerecunoscut, dar nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Valuri ce răscolesc din temelii tot ce întâlnesc în cale, săltând pentru o vreme la suprafaţă mizeriile, gunoaiele, rebuturile umane, în aceeaşi măsură în care pot să determine şi noi începuturi ori să stabilească şi punţi către noi tărâmuri de afirmare a personalităţii umane. Aceasta este de altfel şi şansa ce i se oferă unui om ca Pompilian Covaliu care, în condiţiile libertăţii depline, dar şi haotice, de după revoluţia din 1989, poate să-şi ia viaţa de la început, şi nu numai o singură dată, ca ziarist şi ca om. Prin înfăţişarea acestei lumi, numită a tranziţiei a acestei goane nebune după căpătuială şi poziţionare cât mai avantajoasă în raport cu noile realităţi social-politice ale ţării (de fapt, a momentului în care „am ieşit din temniţa comunistă ca să intrăm în jungla capitalistă”, cum spune unul din personajele cărţii), Ştefan Dimitriu ne lasă pagini de neuitat:

„Comparând revoluţia cu un cutremur social, unii aduceau în discuţie aşa-zisele replici de reaşezare. Dar nu numai despre asta era vorba. În haosul şi în deruta aceea generală, existau destui pescuitori în ape tulburi care ştiau foarte bine ce fac. Pentru ei, prelungirea stării de anarhie, a lipsei de autoritate a statului erau mană cerească – perdeaua de fum în spatele căreia puteau să-şi facă nestingheriţi jocurile”. Şi astfel: ”Grevele se ţineau lanţ. Fără avertisment, fără program de revendicări. Pentru că aşa era moda. Ca să nu fii mai prost decât alţii. Antipatic şi retrograd. Pornind de la acest obicei de ultimă oră, un colaborator de la «Glia» imaginase o grevă a pomanagiilor. A cerşetorilor de la cimitire. Cu părăsirea locului de muncă. În lipsa lor, colivele rămâneau neîmpărţite, răposaţii – cu buza umflată. Dar realitatea era mult mai crudă. Macaralele-turn din preajma scheletelor de beton ale blocurilor aflate în construcţie înţepeniseră, ca nişte cocostârci uriaşi, în poziţiile în care fuseseră lăsate de macaragiii plecaţi la revoluţie şi pe urmă la grevă. Strungurile cu programare numerică rămăseseră să ruginească aşa cum fuseseră lăsate, cu bucăţile de metal în dinţi, de strungarii care uitaseră să se mai întoarcă la locul de muncă. Trenurile halucinau pe şine la bunăvoinţa mecanicilor de locomotivă, sătui de-atâta disciplină feroviară (...). Alergând dintr-o piaţă în alta, mitingiştii nici nu mai aveau timp să treacă pe-acasă, ca să-nghită ceva, şi se mulţumeau cu gogoşile calde şi cu sucurile de import (kiwi, maracuja, mango) care invadaseră chioşcurile răsărite la fiecare colţ de stradă. Aşa se face că gogoşeriile deveniseră primele semne la vedere ale liberei iniţiative, ale capitalismului biruitor. În timp ce, în ascuns, vulpoii adevăraţi îşi croiseră pas cu pas drumul spre marile avuţii ale ţării”. Aflat în mijlocul acestui furnicar nebun, întreţinut cu bună ştiinţă de învârtiţii vremii, de cinicii lor scenarişti, ziaristul-povestitor priveşte tot timpul la ura fără margini şi fără istov din jurul său, dar şi în sine însuşi, încercând să găsească o dreaptă măsură a lucrurilor: „Pentru mine, nu asta era soluţia. Chiar dacă tăiam fără odihnă în carnea răului, nu-mi pierdusem niciodată minţile. Nu-mi încruntam privirile şi nu-mi stângeam pumnii ca un procuror stalinist transformat peste noapte într-un lup turbat al noii democraţii. Căutam să-nţeleg şi să explic. Încercam să aleg cu atenţie grâul de neghină. Evitabilul de inevitabil. Ticăloşii de vocaţie de ticăloşii de conjunctură. Trădarea din plăcere de trădarea din frică. Şi uneori mai aveam timp şi pentru puţin umor. Măcar pentru cel de spânzurătoare”.     

Antologice sunt de asemenea scenele apocaliptice din pogromul legionar din Bucureşti, din trenurile morţii de la Iaşi, din deportările de peste Nistru – după câte ştim, tratate pentru prima oară cu atâta profunzime de un scriitor român. Amintesc, în acest sens, vânătoarea de oameni din convoaiele mânate spre lagărele transnistrene ale morţii, povestită de domnul Guţă:

„La un moment dat, îi surprinsesem pe doi dintre ei cu privirile aţintite asupra mea. Unul rânjea cu dinţii lui ştirbi, înnegriţi de tutun. Altul râdea cu dinţi de-mprumut, din tinichea ruginită şi, pe alocuri, spartă. Sila mi se transformase în groază. Fruntea mi se umpluse cu stropi îngheţaţi de sudoare. Dacă le plăcuse bluzonul meu? Aşa murdar şi terfelit cum era! Aşa pătat cu vopsea de ulei de toate culorile, cum îl moştenisem de la baronul Liesenthal! În momentele următoare, n-am mai avut nicio îndoială că bluzonul meu devenise centrul atenţiei lor. Eram încolţit mortal. Nu mai aveam nicio scăpare. Mă uitasem plin de spaimă în ochii vânătorilor mei care mă urmăreau de minute întregi ca pe-un mort. Şi dintr-o dată îmi venise ideea salvatoare. Apucasem de pieptul bluzonului şi-l sfâşiasem de sus până jos. Îi rupsesem apoi buzunarele de la piept. Îi smulsesem fără milă gulerul. Un jandarm se apropiase de mine. «Ce faci, ai înnebunit?» – «Da, domnule sergent!» i-am răspuns. Nu-l minţeam. În clipa aceea, chiar înnebunisem. Ar fi putut să mă-mpuşte imediat. Ar fi avut un motiv temeinic s-o facă. Dar şi un motiv mult mai temeinic să mă lase în viaţă. Eram bun de cărat morţii până la prima oprire. Eram bun de cărat morţii până la toate opririle. Chiar dacă nu mai puteam fi socotit un om, eram un obiect folositor. Vânătorii mei scuipaseră cu năduf şi-şi mutaseră ochii în altă parte. Nu mai aveau de ce să mă privească. Nu mai aveau ce să râvnească de la mine. Scăpasem cu viaţă”.

Dar istoria palpită în această carte de la un capăt la altul al ei, fie că este vorba de modul în care aceasta se răsfrânge asupra unor indivizi aflaţi pe cele mai felurile trepte sociale, fie că-i avem în vedere pe cei plasaţi la manetele ei de comandă. Astfel, Istoria poate fi socotită ea însăşi axul central al acestui roman. În raport cu mersul ei în Timp, omul are, în cele din urmă, sentimentul propriei sale nimicnicii:

„Cât despre «înaintele» la care Estera mă îndemna să-mi îndrept privirile, îl vedeam ca şi cum m-aş fi uitat spre cercul de lumină pe care-l zăreşti din fundul unei fântâni adânci, după cum, scormonindu-mi trecutul îndepărtat, mi se părea că privesc, dimpotrivă, din mijlocul acelui cerc de lumină către ochiul de apă sau către mocirla din străfund. Aşa se face că, faţă-n faţă cu timpul pe care-l mai are de trăit această planetă, chiar dacă Dumnezeu îmi va îngădui să depăşesc şi o sută de ani, la fel ca neuitatul meu prieten Solomon Fridman, voi avea mereu sentimentul că aparţin unei antichităţi jenante”.

Dar, deşi copleşit de sentimentul Istoriei, al trecerii Timpului, personajul lui Ştefan Dimitriu (şi mă refer aici, în primul rând, la jurnalist) nu devine în niciun caz un blazat, un împăcat cu soarta. Pentru el, aflarea şi rostirea adevărului sunt preocupări de căpătâi, care-i dau justificarea de om şi, mai mult decât atât, acceptata povară de conştiinţă a Cetăţii. De aici, setimentul cititorului că, parcurgând această carte, asistă de fapt la un proces intentat de el însuşi cruzimii şi laşităţii, minciunii şi făţărniciei, ignoranţei agresive şi încercării de sugrumare a libertăţilor fireşti ale omului, în primul rând a libertăţii cuvântului, care este cel dintâi pas către autoritarism şi dictatură. Dar dacă – aflăm dintr-un fel de poem închinat libertăţii cuvântului – demnitarii, parlamentarii, justiţiabilii, mogulii, oligarhii şi „toţi ceilalţi beneficiari ai jafului public şi-ai haiduciei instituţionalizate” puteau fi controlaţi de Putere, şantajaţi şi reduşi la tăcere şi ascultare, „Cu jurnaliştii era mai greu. Nici patronii de presă n-o scoteau întotdeauna la capăt cu ei. Se găsea mereu câte un revoltat, câte un apucat, câte un nesupus sau, pur şi simplu, câte un sinucigaş care nu asculta nici măcar de ordinul şefilor direcţi, şi, profitând de neatenţia supervizelor sau de complicităţi discrete, încălca pur şi simplu consemnul tăcerii sau al minciunii şi dădea totul pe faţă, când te-ai fi aşteptat mai puţin. Era troscotul pe care credeai că l-ai smuls din rădăcină, dar el creştea la loc, înmiit. Era virusul care se instalase imediat după revoluţie, şi se dovedise apoi de neînvins. Nu era vorba de fiecare dată de mari caractere sau de o teribilă mândrie de breaslă, totul ţinea mai degrabă de un dat al acestei meserii, de o molimă care se trasmitea de la om la om, din generaţie în generaţie, de obişnuinţa de a scotoci prin gunoaiele tuturor afacerilor murdare şi prin spatele tuturor aparenţelor, de o emulaţie colectivă în descoperirea sămânţei de scandal şi, nu în ultimul rând, de un răspuns dat în fiecare clipă curiozităţii greu de potolit şi a poftei de senzaţional a cititorilor. Ei, cititorii, nici nu bănuiau cât de mult contează prezenţa lor în această complicată ecuaţie, care înseamnă până la urmă o poartă deschisă spre libertate şi un ochi deschis către adevăr”.

În cuvântul său, rostit la lansarea romanului, academicianul Florin Constantiniu amintea faptul că, în preajma asasinării sale, Nicolae Iorga scrisese, în prefaţa la o viitoare sinteză de istorie universală pe care avea de gând s-o elaboreze sub numele de „istoriologia umană”: „Din parte-mi, aş fi dorit să am mai mult talent poetic, pentru a fi mai aproape de adevăr”. Pornind de aici, academicianul Constantiniu remarca faptul că „Ştefan Dimitriu are această calitate, de a ne reînvia acest secol de istorie românească şi din unghiul de vedere al istoricului, şi din unghiul de vedere al scriitorului. Pur şi simplu, el ne face concurenţă nouă, istoricilor. Şi nu numai că ne face concurenţă, dar ne depăşeşte pe noi. Pentru că scriitorul ilustrează pe deplin observaţia lui Iorga, fiind mai aproape de adevăr decât noi, istoricii, care nu avem acest har literar”.

Năruind mituri şi nostalgii, locuri comune şi prejudecăţi, cartea lui Ştefan Dimitriu îţi lasă în cele din urmă un gust amar. „Cu ani în urmă, când (domnul Guţă n.n.) îmi povestise atâtea scene de necrezut din viaţa sa, trăisem cu impresia că peste trecutul acela îngrozitor, al lui şi al ţării, istoria pusese un cofraj gros de plumb, o anvelopă impenetrabilă, de genul celei care acoperea de câteva decenii izvoarele morţii de la Cernobâl. Dar nu era aşa. Răul lucra mai departe”. Dezvăluind nenumăratele faţete ale acestui rău, Ştefan Dimitriu ne demonstrează însă că el nu trebuie privit ca o fatalitate. Cu ochii aţintiţi către căruciorul în care doarme noul său născut, „puiul de toamnă”, cum îl numeşte el, eroul cărţii – înfrânt pe moment în bătălia sa jurnalistică pentru dreptate şi adevăr – visează pentru o clipă la utopia unei împăcări cvasi-universale: „Mă uit la el (la copilul adormit din cărucior n.n.) ca la o sumă a tuturor posibilităţilor. Inclusiv a celei de-a fi el cel care va găsi, aşa cum visa domnul Guţă, calea de mijloc între Tablele lui Moise şi Învăţăturile lui Hristos”. Dar, gândindu-se dintr-o dată la patimile Mântuitorului şi înţelegând ce-ar putea să însemne asta pentru nevinovatul său prunc, Pompidou dă îngrozit înapoi: „Oh, Doamne, iartă-mi îndrăzneala sau răzvrătirea! Asta ar însemna ca pruncul meu să fie... Nu, nu! De ce să-l comndamni la atâta suferinţă? Mai bine lasă-l aşa, un om obişnuit... Să-şi caute propriul drum în viaţă. Să muncească, să lupte, să iubească, să spere. O să-l învăţ din vreme ceea ce domnul Guţă mi-a spus de-atâtea ori. Vorbele evanghelistului Matei, pe care el însuşi le învăţase de la prietenul său Petrache, în tălmăcirea tulburătoare a acestuia: Lasă zilei scârba ei!” Pentru că – se poate înţelege din subtextul întregii cărţi – scârba zilei de mâine ar putea fi şi mai mare...

Într-o vreme în care romanul românesc al ultimelor decenii se află într-o evidentă criză de identitate şi de credibilitate, încercând – cu rare excepţii – experimente dintre cele mai fanteziste, mai sterile şi mai falimentare, fapt remarcat de altfel şi de critica noastră literară cea mai avizată, Ştefan Dimitriu ne pune în faţa unei realizări de-a dreptul monumentale (şi în formă, şi în conţinut). Este în acest roman-fluviu atâta viaţă, atâta clocot, atât adevăr şi, în acelaşi timp, atâta responsabilitate pentru cuvânt, dar şi atât firesc şi atâta bucurie a autorului de a-şi împărtăşi trăirile, experienţele, revelaţiile, într-o pendulare permanentă de la dramă la comedie, de la lacrimă la surâs, de la farsa sinistră la bocet, de la deznădejde la înviere, de la prăbuşire la extaz, de la sublim la caricatural şi grotesc, încât cititorul, oricare ar fi el, se va simţi cucerit încă de la primele pagini de impresionanta forţă epică a acestui scriitor care, modelând cu mână sigură magma întâmplărilor uneori copleşitoare ale unui veac frământat şi de multe ori schizofrenic, ne dăruieşte, cu această nouă apariţie editorială a sa, nu numai cartea de vârf a unui autor, ci – credem noi – şi una din cărţile de vârf ale literaturii noastre contemporane.

Nadia Pandrea

  (în România literară)

(

► Apartenenţa la organizaţii profesionale:
• Membru al Uniunii Scriitorilor (1978)
• Membru al Uniunii Ziariştilor (1981)
• Membru al Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Televiziune – FIAT / IFTA (1995)

► În perioada 1963–1967, Ştefan Dimitriu a fost preşedintele Cenaclului literar "Mihai Eminescu" al Universităţii Bucureşti, cenaclu în care au activat, printre alţii, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu,  Constanţa Buzea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Petru Popescu, Victoria Dragu, Maria Luiza Cristescu, Roxana Sorescu, Elisabeta Isanos, Stelian Tăbăraş, Violeta Miron, Vasile Văduva, Nicolae Baltag, Paul Tutungiu, Mariana Costescu, Gheorghe Anca, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Pituţ, George Alboiu, Matei Gavrilă (Albastru), Grigore Arbore, Natalia Stancu, Dana Dumitriu, Ion Butnaru, Alexandru Melian, Iulian Neacşu, George Ostroveanu, Gheorghe Lupaşcu, Elena Gronov-Marinescu, Mihai Miron etc.