Traduceri

EVGHENI EVTUȘENKO

pe limba lui

ȘTEFAN DIMITRIU

SFATURI

 

Pentru M. Katz

Mergi pe picioare – bine, rău –

dar numai pe-ale tale

şi nu-ntreba de drumul tău

drumu-ntâlnit în cale.

Întreabă-se el singur, deci,

pe unde să răzbată;

pe tine te iubească-n veci

şi la liman te scoată.

Minciuni ne spun profeţii, dar

în lumea asta tristă,

iubita, doar, ni-i drum şi far,

când drumul nu există.

De-aceea, soartă, rogu-te-aş,

să-i cruţi de riduri ochii,

şi nici cu picuri de rântaş

să n-o pătezi pe rochii.

Cei dragi, ca şi copiii tăi,

iubiţi fie de tine,

încât, văzându-te, cei răi

să crape de ruşine.

Oricare-şi are drumul său,

ne scris în vreo dictare,

spre Diavol sau spre Dumnezeu –

alege fiecare.

De-o grijă mare nu uita

–        aşa se şi cuvine –

când drum ne-nşelător te vrea

cel îndrumat de tine.

Să fii de-al casei, printre lunci,

cu pusul şi culesul,

şi-al tuturor să fii, atunci

când eşti de toţi alesul.

Însă, la funerar cuvânt,

nu-ţi risipi avântul,

căci rişti să luneci în mormânt

odată cu pământul.

De moarte nu te mai păzi,

nici nu există leacuri,

dar speră că vei dăinui,

ca un proverb, prin veacuri.

aprilie 1994

New York – St. Zima – Bratsk

PE APA LETHEI

Bătrân, eu niciodată nu voi fi,

nici singur-cuc şi trist şi-al nimănui.

Din toţi ceilalţi mă voi alcătui,

ca un poem din versurile lui.

Cândva, la toţi eu v-am adus folos

şi chiar de-am fost stigmatizat apoi

ca aventurier şi mincinos,

n-am să renunţ la mine, nici la voi.

N-am să mă lepăd nici de-acel totem

al vremii duse – cum m-aş lepăda

de versurile-mi proaste, când mă tem

că fără ele nici n-aş exista?

Şi nu-mi reneg iubitele; cu ele,

păcatul parcă nici n-a fost păcat;

logodnice mi-au fost în toate cele

iar eu cu toate m-aş fi însurat.

Închis ca-ntr-un butoi şi dus de valuri

dar nedorindu-mi asta-n infinit,

ca şi lungana Rusie – de maluri

m-am sfărâmat şi-afară am răzbit.

N-am plâns, confraţii când nu m-au cotat

drept geniu unic şi definitiv

şi nici nu m-am simţit crucificat

când anulat am fost, fără motiv.

Mai răstingească-mă, de pot, şi-acum!

Supravieţuitor prin vremuri grele,

sunt primul nimeni ridicat din scrum

în piscul liric al Rusiei mele.

Totuşi, câte-un regret mă mai încearcă.

Şi-n nefiinţă viaţă poţi afla.

Pe apa rece-a Lethei, văd o barcă

şi pe confraţii mei pitiţi în ea...

19 august 1999

Peredelkino

VOCEA DIN RECEPTOR

Dacă vocile s-ar putea săruta,

mi-aş lipi buzele de vocea ta

ce freamătă-n sine ca o grădină

şi-mbrăţişând bezna nopţii, îmi şopteşte ceva.

Dacă sufletul s-ar putea săruta,

de el mi-aş lipi buzele ca de-o rază de lună.

Sărac mai e cel ce doar trupul îţi vrea.

Eu îţi vreau sufletul, zâna mea bună.

Eu îţi vreau vocea. Ea e sufletul tău.

Vreau prin rouă s-alerg, cu picioarele goale,

şi, păcătuind în iarba firavă, pe limbă să simt,

odată cu ţepii ei fini, pielea vocii tale.

Ascult cum în pieptul tău, iubito, tresare,

în beznele nopţii, sub stelele oarbe,

vocea aceasta adâncă, îmbătătoare,

ce-n vâltoarea ei albă m-absoarbe.

Peredelkino

15 mai 2002

BRONZ

N-am fost escroc, nici ticălos n-am fost

iar geniu, nici atât; da-n vremuri bune,

în bronz şi-n piatră-mi voi găsi un rost,

căci rara avis sunt, aşa se spune.

Curg întrebări pe care le detest,

amare, jucăuşe – la grămadă:

„E-adevărat c-aţi emigrat în Vest?

De ce ne-aţi părăsit aşa, de-odată?”

Dar de mormânt de mă-ntrebaţi, veţi şti

că Rusiei i-l voi lăsa în pază.

Oricât le-ai condamna şi ponegri,

statuile nicicând nu emigrează.

Cum voi fi eu, în bronz mumificat?

Poate ca Laocoon, precum se ştie,

de şerpii clevetirilor muşcat

şi-nlănţuit de ei pentru vecie.

Sau poate ca Jukóv*, cu nasu-n vânt,

de gală îmbrăcat, pe-un cal în spume –  

nedumeriri trezind, pe drept cuvânt,

şi chicote şi zâmbete şi glume.

De munţi de tinichele prinse-n piept

n-ai greţuri, mareşale? Faţa-ţi suptă

îmi spune că ar fi mai înţelept

c-o vodcă să te-ncurajezi în luptă.

Poeţii nu-n puhoi la lupte ies,

să-nvingă singuri e a lor menire,

dar pe ingrata Rusie, ades

salvat-o-au şi ei de la pieire.

De-aceea, nu-n zadar am veştejit

statuile, când gloria o-ngână.

În bronz să ne-ntrupăm sau în granit

nu prea ne vine nouă la-ndemână.

Cioplit ca un Gagarin, şi-mpietrit

pe-un bulevard, cu veşnicia-n faţă,

Vâsoţki** are-un zâmbet chinuit,

monumental, însă lipsit de viaţă.

Iar despre Okudjava**, cum să spun?,

marmura lui făcută-i să răcnească,

de parcă Maiakovski-i fu străbun –

aşa va fi în veci să dăinuiască.

O, leat al meu, şaìzecişti iubiţi, 

să cred cumva că ne-am oprit din cale

şi ne-am retras în ordine, smeriţi,

din scena vieţii, sus, pe piedestale?

Eu ştiu că mai putem şi-acum, purtând

povara nemuririi în spinare,

din bronzuri să ne smulgem, rând pe rând,

din marmură şi din granituri rare.

Nu ne vom gârbovi-n statui, v-am zis!

Nu vom lăsa îngheţul să ne-nhaţe.

Bellocika Ahmadulina***, ca-n vis,

din bronzul ei îmi va sări în braţe.

2003

*    Mareşal sovietic

**  Renumiţi poeţi şi cantautori ruşi

***Poetă celebră, iubita și soția din tinereţe a autorului

TUCK ME IN...

În toate limbile lumii,

există desigur mult rău,

dar binele îl covârşeşte; cu el,

nicăieri nu sunt singur, străin.

Copilăreşte ador foşnitorul cuvânt

mirosind a scrobeală proaspătă,

englezescul cuvânt

„Tuck me in...”

Înduram greu frigu-n copilărie,

ca o domnişoară de pension,

nu m-am numărat printre cei norocoşi,

în acest caz, cel puţin.

„Trage curentul, bunico...

Înfăşoară-mă bine cu plapuma...”

Acesta era rusescul nostru

„Tuck me in...”

Fiul meu a auzit câte ceva

povestindu-se despre Stalin şi Beria,

e încă atât de copil

adolescentul meu longilin.

El are capul în Oklahoma,

dar picioarele, undeva, în „Siberia”,

şi ca un copilaş cere, însomnorat,

„Tuck me in, mamy, tuck me in...”

Când şi ea e gata s-adoarmă,

sleită de zilnica-i trudă didactică,

de fii şi de soţ –

trei bărbaţi ce-o uzează din plin,

atingându-mi în treacăt cu buzele

şuviţele ciufulite de păr,

îmi şopteşte abia auzit

chinuitul ei „Tuck me in...”

Şi, înfăşurând-o bine cu plapuma,

o dezmierd şi iar o dezmierd,

pe-această ultimă mamă a mea,

cu fire cărunte în păru-i divin,

şi totuşi simt şi acum

absenţa mamei mele adevărate,

 pe care s-o pot ruga, pe ruseşte,

            „Tuck me in, mamy, tuck me in...”                             decembrie 2004

CEA MAI FRUMOASĂ

Ironică mereu dar şi fragilă,

iubita mea, părtaş la rău şi bine,

mi-a spus că nu mai are nicio milă

şi niciun pic de dragoste de sine.

Femeile au astfel de momente

când, în război cu vârsta, le surprinzi

vărsându-şi în reprize violente

mânia pe priviri şi pe olinzi.

De mine modelată-n ani de viaţă,

în ea aflându-mi soartă şi noroc,

mi-a spus iubita, c-un surâs de gheaţă,

că nu se mai iubeşte chiar deloc.

Invidios e timpul. Cum să-i cei

să-ţi păsuiască faţa radioasă?

Dar el a-ncremenit în ochii mei

şi tu rămâi mereu cea mai frumoasă.

Alung a despărţirilor ispită

şi vreau să-mi fii alături iar şi iar.

Dar nu-nceta nicicând să fii iubită

de mine, şi de tine însăţi, chiar.

7 august 2005

FIRUL DE IARBĂ

Departe-i moartea, însă

   mi-i greu să mai răzbat,

de parcă urc pe trepte putrezite.

Tot mai amară-i viaţa,

            ca laptele-afumat

şi cu caimacul negru, ars pe plite.

„Fii mai milos cu tine!”,

   oftând, mi se tot spune.

Dar eu, un  fir de iarbă-n  dinţi  îmi  pui,

înveselit

         de darul câmpiilor nebune,

de gustul acrişor

şi amărui.

De-i primăvară, vară,

       eu muşc întotdeauna 

din firicelul verde-nrourat.

Poporul meu

      din mine hrănitu-s-a întruna,

însă cu mila nu m-a răsfăţat

Iar dacă, de bătaie, mi-s coastele tocate,

aşa mi se cuvine,

socotesc,

şi nimeni nu pricepe cum,

        înjungheat în spate,

mai am încă puterea să zâmbesc.

Cei prea ţinuţi în braţe

     de prea duioşi părinţi

n-au vlagă-n ei,

      doar slăbiciunea – scut.

Secretul meu

        e firul de iarbă dintre dinţi,

şi el, ca mine,

din pământ crescut.

iunie 1984

CÂNTEC DE VIAŢĂ LUNGĂ

Cu trecerea zilelor bune

Mai singur voi fi şi mai trist

Şi anii ce-or trece mi-or spune

Că poate nici nu mai exist

Şi veacuri de-or trece, o mie,

Uita-veţi şi cine am fost,

Dar n-aş vrea ruşine să-mi fie

De-o viaţă trăită anost

Şi n-aş vrea prin anii-n zigzaguri

Să par doar un fluieră-vânt

Şi n-aş vrea ca lumea prin veacuri

Să-mi scuipe cumva pe mormânt.

1984

TRÂMBIŢA

Lui R. Bâkov

„Dacă existaţi, veţi rămâne”.

        Roland Bâkov

Veţi mai putea rămâne voi,

voi înşivă

     –  veniţi pe lume

cu trâmbiţa, ca să chemaţi

la luptă –

  când vi se impune

retragerea s-o anunţaţi?

Nu poţi fi tu

cât de puţin

când din retrageri

faci destin. 

Avea-veţi conştiinţa pură

când, din străine buze scos,

muştiucul vi se bagă-n gură

pentru a trâmbiţa pe dos?

Ce sunet fals, ce făcătură!

Veţi mai găsi din voi vreun strop

când sângerând,

cu buze sparte,

veţi fi-ntrerupţi şi daţi deoparte,

la trâmbiţă

         primind

  un dop?

Veţi mai rămâne voi întregi,

cu trâmbiţa de zahăr plină

când

       – îndopaţi ca nişte regi

şi linguşiţi fără odihnă – 

cei care-ar vrea să aibă tihnă,

v-ar transforma

într-o clipită

în sclavă trâmbiţa cumplită,

lăsându-i 

   doar un „ta-ta-ta”?

Vei mai rămâne-acelaşi, spui,

când

   între trâmbiţaşi de slavă

ar fi-nvrăjbire şi gâlceavă,

de n-ai mai şti

  măcar al cui

e  trupul  aruncat  în  bot,

strivit cu trâmbiţă cu tot?

Să fii  tu însuţi,  se mai poate,

când

   – printre frunzele de laur –

din criptă, trâmbiţa ai scoate,

solară

ca un pumn de aur?

Când zilele-ţi vor fi bătrâne,

trâmbiţa-n praf

            ţi-o vor preface,

să te-amuţească vrând, şi pace.

Dar dacă eşti,

          vei şi rămâne!

     2 octombrie 1984

AMĂGIRI

Copilă, tot ca tine-s de curat.

Hai, vino lângă mine. Nu te teme!

În răfuieli mereu amestecat,

Cu mine, doar, de răfuieli n-am vreme.

Trăim în timpuri, ţări şi amăgiri

Atât de diferite. Vezi?! Se poate!

Doar rătăcirea-i una. Să respiri

Speranţa că din ea ieşi-vom, poate?

Femeile tot speră, cum li-i firea,

Cu-atât mai mult când disperat li-i jocul.

Cum să nu le-amăgeşti, când amăgirea

E chiar norocul lor? Şi nenorocul…

Picioarele-ţi ascunse-n ginşi rămân;

De marmură-s, când stai însingurată,

Singurătate cum unui bătrân

Nici într-un vis urât nu-i fie dată.

Slăvesc şi bléstem ziua când, din lut

De mare, pe o amforă,-n lumină,

Profilul tău grecesc mi-a apărut,

Cu irizări de pulbere divină.

Nu vreau să mă iubeşti. Ar fi păcat

Pe alţii să-i mâhnim, dintr-o greşeală.

Ce duioşii sfioase ne-au tocat,

Dând unul către celălalt năvală!

Ci tu, c-un dinadins copilăresc,

Te amăgeşti, spunându-mi: “Şi ce dacă?!

N-am să-ncetez în veci să te iubesc!”

Dar fiecare-n altă zare pleacă.

Târziu, când vei uita că m-ai iubit,

Aş vrea să te revăd, dar nu cu soţul,

Ci c-un landou albastru-obişnuit,

Din care-un prâslea să-şi arate moţul.

Iar eu să las aleanul să mă poarte,

Să nu mai ştiu de nicio clevetire,

Să mă retrag, din cale-vă, deoparte,

Şi să zâmbesc amar. De fericire…

1985

ALUNIŢA

Maşei

Nici nu-mi vine să strâng aşternutul,

cel în care-ai dormit

    – ce amiază! –

şi mă uit cum cearşaful, ca lutul,

urma trupului tău o păstrează.

Zbori acum, peste bine şi rău,

cu-avionul,

      departe de casă.

În odaie, a mentă miroasă.

Eu sărut

      umbra cotului tău

în gropiţa din pernă rămasă.

Aşternut-aliat,

vrajă lină,

două trupuri-lingou – lună plină –

ocroteşti;

   dar acum, dacă vrei,

eu te rog, forma trupului ei

să-mi restitui,

        spălată-n lumină.

Aşternut,

    înger alb şi magie,

fă din foşnetul cutelor harfă

şi din aura ei străvezie

dă-mi o buclă măcar, aurie,

iar din cute

       măcar

       o agrafă.

Tu, în nori eşti, iubita mea.

           Dar

tâmpla ta-i

            lângă tâmpla mea dreaptă.

Parc-aud paşii tăi prin umbrar.

Iar în zori,

                ca pe-o coacăză coaptă,

voi găsi între pernele fine

aluniţa pierdută de tine.

1991

NU-S ANII...

Svetlanei Harris,

naşa fiului meu Mitea

„Nu-s anii

cei care contează!...”  

ne ţârâie, în iarbă-ascuns,

un greiere care cutează

la spaime să ne dea răspuns;

şi  rouă bea cu frenezie,

de-un lujer, ca şi ceilalţi, prins,

c-un nas de diamante nins,

poet născut din iarba vie.

 „Nu-s anii...”

                     glasul lui răsună,

de parc-un pumn de-argint curat, 

planetele, sub clar de lună,

în cosmos ar fi aruncat;

tot asta spun, până departe,

tramvaiele vuind în noapte;

tot asta, urma pe nisip,

de-un beţişor de prunc trasată

şi-albastrul venei, arcuit

în somn, pe tâmpla adorată.

Nu-s anii...

      Bătrâneţea nu-i

decât un rău

      ce-n suflet scurmă;

la interdicţii te supui

din spiritul gregar, de turmă.

Dar, dacă sapi, ai să găseşti

în moş, ştrengarul bun de nuntă,

iar bunicuţa de-o priveşti,

e o fetiţă mai căruntă – 

cu pletele, într-adevăr,

lucind ca florile de măr.

Nu-s anii...

Nu avem decât

ceasul frumos, ceasul urât.

Ce-i generaţia? Poveste!

Secretul geniilor este

să aparţină tuturor.

Când Puşkin, os de luptător,

arma din mână a scăpat,

de moarte nu a fost trădat – 

ea ni-l lăsă ca pe-un izvor:

şi tânăr, şi nemuritor.

Nu-s anii...

Dar ce facem noi

– ne-genialii, grei de cap – 

în marea noastră suferinţă,

ca să nu fie cu putinţă

să auzim cum, din dulap,

rânjind, cu dinţii strânşi ca-n cleşte,

propriul schelet se prăbuşeşte?

Iubind,

prin veacuri şi milenii,

putem să fim cu toţii genii.

Nu-s anii,

     nu...

  Şi toţi Romeo

şi Julietele-nţeleg:

în dragoste, o jumătate

de clipă

  e un veac întreg.

„Iubeşte, timpul nu ţi-l pierde!

îţi spune greieraşul verde.

Aşa, nu vei îmbătrâni.

Şi-ţi mai aduc o veste bună,

dar nu că-n altă viaţă-ar fi

să mai suspini sub clar de lună; 

ci chiar în asta, dacă ştii,

sute de vieţi mai poţi trăi,

de-un infinit de ori la rând,

tot desfrunzind,

tot înflorind”.

Nu-s anii...

   Stinsă e lumina

în cameră. Dar tot nu dorm.

Şi cosmosul ce-n jur vibrează

parcă-i un greiere enorm.

Nu-s anii!...

              Nu!

       Nu-s anii!...

Anii...

18 iunie 1992

   Staţia Zima

MĂRUL

Căzu din ceruri mărul, de la sine,

sau diavolul în iarbă l-a scuipat?

Un înger l-a lovit, cu aripi fine,

ori pasărea cu trilul fermecat?

Aterizând în ierburi şi-n cucute,

ţâşni din el un suc clocotitor;

seminţele – „Ridică-mă mai iute!...” –

strigau din miezul lui aromitor.

Şi nu dorea cu toţi, la o adică,

să semene, în rouă luminând,

şi se-odihnea ca o planetă mică

pe o planetă mare adăstând.

În crăpătura lui, zburând ca vântul,

o viespe se vârâse – ce intrus! –

şi mărul de pe jos în mâini luându-l,

cu el, în casă, viespea am adus.

Ieşind din măr, la mine-şi duce veacul

scoţând dintr-însa cântec îndrăcit –

fărâmă aurie-n care acul

şi frumuseţea-s de nedespărţit.

1995

SECOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

Voi veni şi în veacul vestit,

necesar ca şi-n cel ce se duce,

nu-nviat prin citate caduce,

ci-ntre puştii din parc risipit,

printre leagăne vii şi năuce.

Veacul meu fără bici l-am supus,

trimiţându-l spre astre şi mit –

un copil de speranţe sedus,

care-mi seamănă parcă leit.

Voi rămâne şi-n celălalt veac,

cu ani mulţi, de nu poţi să-i socoţi,

însă nu ca bătrân maniac

care-i neagă de ciudă pe toţi.

Până-n celălalt veac, mult dorit,

voi ajunge-anevoie şi eu,

ca un ram dintr-un pom putrezit,

însă verde, tot verde mereu.

Ca la meciu-ntre glorii eterne,

pe furiş voi ajunge-ntr-o zi

în cel veac fără şefi de guverne

ori partide ori alte prostii.

Până-n veacul de vis voi răzbate,

regăsind – ca-n atâtea poveşti –

pe iubitele mele, schimbate

în băbuţe frumoase, regeşti.

Toţi prietenii fi-vor acolo,

tineri toţi şi cu toţii ca fraţi,

respiraţi de pe buze,-n tremolo,

şi, ca-n rafturi, pe buze-aşezaţi.

Vechiul veac – crimă fu şi trădare,

dar ştia şi al cărţilor rost.

Oare tu, veac ce vii, eşti în stare,

să păstrezi doar ce-i bun din ce-a fost?

Nu cumva, mistuindu-te-n tine,

bădăran cu al dragostei nimb,

ne vei da, ca pe marele bine,

plictiseala mortală, în schimb?

Poate eşti dintre şmecheri şi cruzi

şi pe noi, ce ţi-am dat libertatea,

doar c-un sfert de ureche ne-auzi?

Nu te las să fii surd, şi pe brânci

ca spre-un câmp înverzit voi veni,

unde-odată arat-am pe stânci.

Iar când zilele tale-mi vor zice

tot aleanul din inima ta,

voi intra printre ele ca-n spice,

să le-adun, să le pot închina.

       15 noiembrie 1995

INVOCARE

Din cauza blândeţii şi-a bunătăţii Tale,

şi Tu, Mărite Doamne, greşeşti adeseori.

Rugămu-te, de-aceea, ca să ne ieşi în cale

nici mult prea blând, dar nici neiertător.

Ţie mă plâng, o, Doamne, cerşind înţelepciune:

nu mi-ai iertat prea multe pe-al vieţii mele drum?

Dac-ai fi fost cu mine mai exigent, pot spune

că mult mai bun eram şi eu acum.

Nu-mi face dolce vita mai dolce ca dulceaţa,

ajută-mă tot timpul pe oameni să-i ajut

şi ca pedeapsă, Doamne, fă-mi cât mai lungă viaţa,

ca să nu pot să spun că n-am putut.

Prăpăstii nevăzute se cască la tot pasul,

din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori,

cu teamă şi grăbire nălţăm spre tine glasul,

pândiţi de foame şi de închisori.

Iată, mă uit în dreapta şi-n stânga, ars de sete,

şi-l caut cu privirea pe-acela ce-ar putea,

purtând pe fruntea-i albă divina ta pecete,

să ne îndrepte din porunca ta.

Băgaţi suntem cu toţii în smârc şi-n şerpărie, 

ne repezim de-a valma să prindem cu-orice preţ,

ca fiarele pădurii, luptând cu viclenie,

mai multă apă şi mai mult nutreţ.

De turmă, orizontul nici nu-l vedem prea bine. 

Parcă-am orbit cu toţii. O, Doamne, cât aş vrea

să ne căim de fapta urâtă – şi ruşine

s-avem măcar în faţa cuìva.

Că nu iubiţi pe nimeni, ruşine să vă fie,

dar nu-njosiţi Rusia, neruşinaţi iloţi!

Într-însa, doar poetul mai are, cu mândrie,

ruşine pentru el şi pentru toţi.

2 noiembrie 2006