Romanul unui veac de istorie românească
Ştefan Dimitriu: Lasă
zilei scârba ei
După ce am citit în plin, câteva săptămâni la rând şi
nu fără efort susţinut, un text de aproape 700 de pagini, care ar fi putut
foarte bine să fie repartizat în două volume, masive şi acelea, dat fiind
formatul de „ceaslov” al cărţii – este vorba despre romanul Lasă zilei scârba ei, de Ştefan
Dimitriu, editat în 2009 la Vremea –, şi după ce m-am convins de singularitatea
acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul
incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în
modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi
rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai – după ce vor lua contact cu
materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a
momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou
capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel,
cu un instinct ce nu ne face cinste? Deocmdată, din câte îmi dau seama, nicio
reacţie importantă, după aproape un an de la apariţia cărţii. O menţionare
fraternă, totuşi, în Luceafărul de miercuri,
26 mai 2010, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va
găsi cineva dispus să ridice mănuşa... Dăm in
extenso fragmentul cu pricina: „Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv –
vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după
1990, aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor
evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în
acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de
comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te
copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie) Cum nu se poate mai
corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii
noştri de primă linie care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se
interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebire.
În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului
secol din viaţa României se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a
poveştilor relatate, în reprize alternative, de două personaje cu grad foarte
ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a
autorului (în carte, Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în
momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări, să
înceapă redactarea acestui text-fluviu. Cei doi naratori la persoana întâi se
întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai
tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va
mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten”
şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie din memorie povestea
vieţii. Romanului acestui bătrân evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX
– în mod simbolic, născut o dată cu secolul şi dispărând odată cu el – i se
adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului,
neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după
aceea. Astfel, un avocat evreu, bine conectat la elita societăţii de dinainte
de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea
comunismului, pentru a depăna împreună, în deplină comuniune sufletească,
povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice,
rasiale din istoria ţării.
Provenit
dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile
moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă – parcă
pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească – a
văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu
blestemat (...) care desparte astăzi două ţări”; dintre cei patru fraţi câţi
fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile, ca
supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al
rasei sale, de-a lungul unui veac, în timp ce fraţii săi vor cădea victime
pogromurilor, războiului, exilului, în Rusia, la Auschwitz, în Israel.
Ataşat idealurilor naţiunii în mijlocul căreia se
integrează, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului
război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin
minune, după ce fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din
preajma Marii Uniri; împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria
mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare; acolo, activând în barou, are
ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur, George Lǿvendal), se
ataşează de acest personaj fascinant, cu un temperament fenomenal, cu
disponibilităţi artistice multiple (pictor, mim, actor, scenograf, inventator),
cu un trecut fabulos, un homo universalis
la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj
excepţional, iubirea lui cu poetesa petrogrădeană Ariadna, peregrinările celor
doi autoexilaţi ruşi, de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele
două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu
ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar
putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lǿvendal, un bărbat fără
pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele:
„Tinere, ai curea bună?” Şi una-două, îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca
pe un nimic... (p. 69)
Dar întâmplările la care Domnul Guţă asistă ca martor
sau cu implicare directă se succed într-o cavalcadă de neoprit. Căci, la
Chişinău, o cunoaşte pe Sidonia, actriţă venită în turneu cu trupa lui Leonard
– o personalitate eclatantă, ajunsă apoi vedetă de prim rang la Naţionalul
bucureştean, iubirea lor desfăşurată pe decenii fiind în sine o poveste
privilegiată. Un laitmotiv al vieţii zbuciumate, în contextul istoric plin de
tensiuni de toate felurile. Prin calităţi personale, Solomon Fridman se face
cunoscut şi agreat în lumea baroului bucureştean, devine reprezentantul
intereselor unui mare magnat al industriei, poate al lui Auschnit (Oşan, în
carte), prin natura lucrurilor implicat în marile manevre economico-financiare
dar şi politice ale deceniilor dintre războaie. Cel numit de toată lumea Domnul
Guţă, care alege să fie bun român fără a renunţa să fie un bun evreu, va fi
martor la polarizarea extremă a vieţii politice din ţară, după Marea Unire,
prin natura lucrurilor cunoscând îndeaproape evoluţia mişcării legionare, ai
cărei protagonişti – Zelea-Codreanu şi A. C. Cuza – îi fuseseră unul tovarăş de
joacă, în copilăria petrecută la Huşi, iar celălalt dascăl, în prima tinereţe
de studii la Iaşi. „Şi răul s-a întins, ca o ciumă...”(p.95). De o parte
legionarii, agresivi, vindicativi, extremişti, de cealaltă parte, nici ei mai
breji, unii evrei agitând lozincile bolşevismului, ale cominternismului,
într-un joc primejdios, devenit încleştare pe viaţă şi pe moarte, cu
agresiunile binecunoscute ale gardiştilor înainte de 1941 şi cu revanşa nu mai
puţin devastatoare a comuniştilor, de îndată ce au acaparat puterea.
Prin întâmplările extraordinare care-l au ca erou,
Domnul Guţă traversează – uneori ca beneficiar de lux, alteori ca victimă a istoriei,
dar întotdeauna cu o coloană vertebrală remarcabil de dreaptă – toate
evenimentele importante din viaţa ţării, un loc aparte ocupându-l dictatura
carlistă, pogromurile legionare şi apoi cele antonesciene, trenurile morţii de
la Iaşi, deportările transnistrene, dar şi perioada de după război, de
stalinizare a României.
Este dincolo de orice îndoială fascinaţia personalităţii lui Guţă – de-ar fi şi numai atât, şi
miza cărţii ar fi salvată: „în prezenţa sa, viaţa se colora totdeauna într-un
chip deosebit şi se organiza în aşa fel,
încât totul părea mai uşor de înţeles şi de suportat, şi mai plăcut de
trăit” (p. 84). De fapt, în portretizarea iar şi iar a „neuitatului prieten”
avem proba angajamentului total al autorului. „Când îl auzeai vorbind ţi se părea
că graiul a fost anume inventat pentru el... fiecare cuvânt avea un tâlc aparte, o anumită lungime de
undă, ca şi lumina, o anumită valenţă, ca şi elementele chimice, o anumită
rezistenţă la timp, ca tot ce există în lumea asta”, ”poveştile sale au un
efect terapeutic” (p.85), „ca şi cum l-aş fi ascultat de undeva, de dincolo de
timp...” (p.86).
În roman, partitura acestui Guţă, om cu vocaţia
prieteniei şi a iubirii de semeni, se împleteşte cu partitura mult mai
tânărului Pompilian Covaliu, pe care şi l-a ales ca prieten şi partener de
destăinuiri-dezvăluiri, intuind că va avea în el un ascultător atent, receptiv,
care nu va irosi confesiunile sale de-o viaţă, ci le va aşterne cândva pe
hârtie, ca să rămână un document de existenţă şi conştiinţă. Cu o biografie
nici ea simplă, lineară, ci purtând toate contorsiunile vremurilor prin care a
trebuit să răzbată, în lungile decenii ale dejismului stalinist şi ale
ceauşismului naţional-socialist. Fiu de ofiţer care luptase pe frontul de Est,
dezavuat imediat după întoarcerea armelor. Căutând să-şi pierdă urma ca inginer
geodez, colonelul Covaliu este repede dibuit şi închis pentru 12 ani, aşa încât
fiul său, absolvent al şcolii elementare, nu mai este admis la liceu; nevoit
să-şi facă un rost, lucrează pe şantiere şi urmează cursurile liceului seral;
remarcat la un moment dat ca talentat reporter, va absolvi cu mare întârziere o
facultate; apoi, lucrează în presă şi la televiziune – până la un moment dat,
când dosarul i se umple din nou cu „dovezi” că nu este ataşat cauzei
socialiste. Fratele mai mare, sportiv de performanţă, rămâne în străinătate,
apoi şi soţia, pictoriţă de talent. Este scos din televiziune, împins la
marginea societăţii, nevoit să trăiască din expediente. Dar survine momentul
revoluţiei, zilele acelui decembrie plin de zbucium şi de nemaisperate
perspective sunt trăite pe baricade. La un moment dat, alături de Domnul Guţă. Din
participarea directă sau din atenta cercetare a materialelor filmate, de arhivă,
ni se oferă cea mai clară prezentare a primei seri de revoluţie, pe baricada de
la Dunărea...(125) Impresionant este portretul mascatului, al „uslaşului” cu
care se înfruntase pe baricadă, întâlnit a doua zi în metrou: „Şi iată-ne iar,
faţă în faţă şi atât de aproape, după o noapte grea ... recunoscându-ne şi gata
să ne sărim din nou la beregată. Fireşte că nu mai era în uniformă şi nu mai
avea casca pe cap, dar bocancii erau aceiaşi. Nu ştiu cât ne-am privit aşa, cu
ură, cu înverşunare, cu neputinţă...” (129) Şi mai încolo: „Ştiu că ei au rămas
printre noi, în viaţa de zi cu zi, nu doar nepedepsiţi, dar şi cu frâiele
puterii în mâini, cu industrii, bănci, reţele comerciale, lanţuri de hoteluri
şi restaurante, staţiuni turistice, latifundii, păduri, luciuri de apă şi
podgorii, televiziuni... reţele internaţionale de droguri, de armament, de
carne vie...” (p. 129)
Romancierului nu-i scapă din vedere anii grei ai
dejismului, ascensiunea lui Ceauşescu, profitor al conjuncturii, dar şi
aspectele din viaţa particulară a acestuia (homosexualitatea, crima de la Slatina,
crimele din perioada colectivizării),
căci strădania este de a da seamă despre perioada parcursă, cu toate
dedesubturile, cu examinarea pe toate feţele a evenimentelor: „miza profundă a
acestei cărţi: starea de sănătate a naţiunii”. (p. 213)
După revoluţie, Covaliu revine în televiziune, apoi în
presa scrisă şi sub pana sa neiertătoare vom avea o radiografiere „la sânge” a
situaţiei sociale, politice, economice în ţara aşa-zicând scăpată de sub
dictatură, în proces de rebranşare la lumea democratică vest-europeană, dar
trecută în fapt, printr-o abilă mişcare de fumigene, în mâinile eşalonului doi
comunisto-securist, care de data asta nu mai trebuie să lucreze în umbră şi să
salveze aparenţe, ci, dizidenţi de operetă sau revoluţionari cu patalamale pe
care şi le-au atribuit unii altora, îşi împart hălci pe măsură din ţara
victimizată. Au valuta pe mână, au sistemul de relaţii, au mijloacele de
neopropagandă, presa şi puzderia de televiziuni care informează, dar de fapt
dezinformează, manipulează, distrag atenţia de la dezastrul în progresie geometrică
al ţării. Sistemul securisto-mafiot se înstăpâneşte în economie, falimentează
marile complexe ceauşiste, şi le adjudecă pe nimic, se lăţeşte ca o pecingine
pe faţa dispreţuitei ţari. Redutabilul jurnalist Covaliu, înşelat amarnic în
aşteptările sale, indignat de proliferarea practicilor de înavuţire sălbatică,
dar şi lovit în interesele familiei, căci un grup mafiot a uneltit pentru a o
deposeda pe soţia sa de palatul moştenit din moşi-strămoşi, revine în presă,
începe o campanie fulminantă, excelent condusă, meticulos pusă la punct împotriva
grupurilor de interese care s-au căţărat în forurile de decizie ale statului;
campanie temerară, dusă spre ultimele consecinţe, cu adresă la vârf, însă deturnată
în ultimul moment (nu-i nicio mirare!) de malversaţiunile potentaţilor pasibili
de a fi daţi în vileag.
Astfel, apariţia ziarului este curmată, generosul
finanţator arestat sub un pretext pueril, şeful pazei înjunghiat mortal într-o
ambuscadă cu mascaţi, avocatul firmei urmărit, hăituit, accidentat şi
supravieţuind doar printr-o minune. Temutul om de presă este constrâns să vândă
ziarul, să se retragă, practic să părăsească ţara, împreună cu noua lui
familie, primejduită ea însăşi. Pe când expatriaţii încearcă să se racordeze
la exigenţele vieţii de pe continentul
american şi să refacă legăturile cu rudele emigrate pe vremea comunismului,
autorul-narator se concentrează spre a definitiva ultimele paragrafe ale acestei
relatări-depoziţii-istorisiri despre un veac din viaţa României, care se
dovedeşte veacul maximelor conflagraţii, al masacrelor, al discriminărilor de
toate culorile, al marilor decroşări sociale, cu două războaie şi trei
dictaturi succesive, încheiate cu o revoluţie care însă nu schimbă decât
aparenţele – o lume în care „băieţii deştepţi” nu ratează niciun prilej de a se
înfrupta din bogăţia ţării, în timp ce masa de conaţionali, prostită,
pauperizată, este mereu manipulată, mereu folosită la maşinăria de vot, pusă
să cauţioneze o faţadă de spoită
democraţie, sub a cărei perdea de fum cei puţini şi fără scrupule prosperă,
devin tot mai bogaţi şi mai neruşinaţi, în vreme ce săracii devin tot mai
săraci şi mai frustraţi... Nu lipsit de tâlc este chiar faptul că autorul
poartă tot timpul două amulete atârnate la gât, sub cămaşă: stick-ul în care salvează,
pe măsură ce-l scrie, textul acestui roman al vieţii sale şi un glonţ de la
revoluţie, de care scăpase ca prin minune...
Aşadar, pe de-o parte, avem glasul tremurat de durere
şi de milă confraternă al nonagenarului evreu – un violoncel care îşi spune
povestea sa elegiacă, a omului care a pătimit parcă pentru toată lumea, nu doar
pentru vina reală sau închipuită a coreligionarilor săi, în felul unui nou
Hristos, răstignit iar şi iar pe cruce; pe de altă parte, în alternanţă
contrapunctică, avem cealaltă poveste, a mai tânărului comiliton, prezentată în
tonalităţi de clarinet, atacând partitura nervos, vehement, temperamental...
Iată atmosfera în care au loc confesiunile lui Guţă,
derulate în lungi evocări, „ pe terasa lor de-aproape de cer”: „Era o seară de
toamnă, destul de caldă încă şi soarele, trecut de cealaltă parte a blocului cu
opt etaje în vârful căruia ne aflam, poleia cu aur faţadele dinspre apus ale
clădirilor spre care priveam şi mai ales turlele multelor biserici ce se vedeau
de aici, de la înălţime, ca nişte flăcări dansând peste comorile unui oraş
întins până dincolo de zare”. (p. 261) Îndrăgit cu patimă, la modul elegiac,
acest oraş „răstignit pe crucea marilor sale bulevarde..”.
La acest nivel al scriiturii se desfăşoară acţiunea
cărţii, fără mari ambiţii formale, scoase cu dinadinsul la vedere, căci în
prim-planul interesului autorului se află de fiecare dată materia ce trebuie
etalată, iar nu virtuozităţele stilistice – şi în care inserturile ficţionale
fac adeseori loc relatării cu mijloacele documentaristului. O frază limpede,
funcţională, pe cât se poate de exactă,
ca tăiată în piatră, despovărată de false înfrumuseţări şi inutile zorzoane
stilistice.
Fapte de viaţă cât pentru o întreagă literatură (pe
care autorii zilelor noastre nu mai au, vezi Doamne, răbdarea să o
migălească...) inundă paginile, se revarsă pe toate căile, spulberând
zăgazurile: te iau în vârtejul lor, de neoprit. Faptele de viaţă ca atare,
neliteraturizate, ci relatate la modul frust, comentate, puse în pagină cu
acribie, cu maximă grijă pentru a înlătura orice echivoc, ca să nu fie greşit
interpretate, răstălmăcite. Ne convingem o dată în plus că ticăloşia umană nu
are culoare rasială sau naţională, ea stă la pândă în orice fiinţă umană care
nu are un crez şi un dumnezeu, indiferent cum se numeşte acela. Au greşit şi
românii, au greşit şi evreii, s-au lăsat luaţi de valul ideologiilor de extremă
dreapta şi de extremă stângă. Legionarismul la fel de nociv ca şi comunismul,
fiecare doctrină căutând să ajungă la pârghiile de decizie, să-şi
narcotizeze/fanatizeze partizanii, să-şi demonizeze adversarii politici,
învrăjbind cele două tabere una împotriva celeilale... Lagărele de muncă şi de exterminare ale nazismului au
fost înlocuite cu alte lagăre, după modelul Troţki-Stalin, în care erau
înghesuiţi „duşmanii poporului”. Scopul programatic fiind distrugerea fizică a
adversarilor, aneantizarea lor în masă şi om cu om, iar mai înainte de asta,
anihilarea oricărei rezistenţe psihice.
Între cele două fire narative la fel de importante,
care se complinesc în structura romanescă, pe cât de diferite ca tonalitate, pe
atât de convingătoare, sunt introduse paragrafele intitulate Pulsul planetei, în care ni se prezintă,
pe două-trei pagini, o colecţie de ştiri crâncene, absurde, rizibile, din seria
celor publicate zi de zi cu frenezie de presa nouă, menite să menţină
perplexitatea naţiunii, „să nu o scape din pumni”. O poveste mereu terifiantă,
sfâşiată de neînţelegeri, de patimi viscerale, marcată de nesfârşite violenţe,
cruzimi, vărsare de sânge. Un fundal pentru adevărurile fundamentale aduse în
prim-plan de eroii cărţii.
Atractivitatea lecturii vine şi din modul inspirat în
care se plasează autorul însuşi în raport cu lumea, cu oamenii şi cu faptele de
viaţă, poziţia optimă pentru a referi despre ele, mereu atent la semnificaţii,
cu inteligenţă, pătrundere dar şi cu umor conţinut.
Această nemaisfârşită depoziţie-testimoniu cată să
îmbrace un aspect monografic, ea se doreşte exhaustivă: „să pui pe hârtie tot
ce vei crede de cuviinţă” (p.71), într-un demers singular, fără îndoială
temerar, indicându-l pe documentaristul care se străduieşte să epuizeze
subiectul, bifând toate momentele, la rând, preocupat ca dosarul întocmit să
devină de necontestat prin acribia consemnărilor dar şi prin dreapta cumpănire
a abordărilor.
Tribulaţiile de „crai” ale lui Covaliu, după
dispariţia primei soţii, analizate în context, nu sunt simple frivolităţi, cu
atât mai puţin amoralism cras, ci ilustrează firea unui ins cu gândul în altă
parte, abstras, care poate lesne călca în străchini. Însuşi mariajul cu
Lenormanda (nume abracadabrant, sugerând alunecarea într-o lume artificială)
este dovada unei neatenţii prelungite pe ani de zile, timp în care autorul
derutat, conturbat de pe traseul său firesc, împins la marginea societăţii,
încearcă să se adune şi să înceapă lucrul la roman...
Dar aşa cum convieţuirea cu Lenormanda sugerează calea
rătăcirii, întâlnirea cu Guţă, ce pare întâmplătoare, este una providenţială:
cei doi viitori amici de condei, Covaliu şi Şerban, un alt scriitor de carieră,
ajunşi împreună într-o rezervă de spital, se ataşează de un mai vârstnic
istoric al artei, pacient şi el, care la un moment dat este vizitat de Guţă.
Venind să-şi încurajeze prietenul în suferinţă, Guţă se alege cu încă doi
prieteni. Pe care îi adoptă, în mod spontan, prin afinităţi elective...(p.85).
De ce? Pentru că simte imboldul irepresibil de a se mărturisi („în tine e o
poveste care trebuie spusă până la capăt” – p.11) unor oameni cu mintea
deschisă, care să înţeleagă, să judece corect, să ţină minte: „voi fi riguros
cu amănuntele” (p. 12) – în fond, cei doi mai tineri prieteni sunt scriitori
redutabili, există speranţa că ei nu vor rata ocazia de a folosi materialul pus
la dispoziţie. Şi chiar aşa se întâmplă cu unul dintre ei, poate şi cu
celălalt, dar asta nu o vom afla niciodată.
Astfel puse problemele, cititorul rămâne în priză, el
aşteaptă mereu continuarea, are convingerea că explicaţiile dorite vor fi
furnizate în timp util...(p.15).
De unde la început autorul crezuse că nu va scrie
decât partitura lui Guţă, povestea vieţii acestuia, ascultată de nenumărate ori
(„povestea neuitatului meu prieten” - p. 16) – şi în primele pagini ale
textului autorul chiar reuşeşte să ne sugereze preluarea tonului aceluia –,
Covaliu se adânceşte în scrierea cărţii – „romanul la care visez de-atâta
vreme” (p. 16) – însă foarte curând, zburătăcit din căminul conjugal, deci de la
masa de lucru, autorul deturnat de la calea pe care o alesese simte nevoia să
producă însemnări autorefenenţiale, după care ajunge, de voie-de nevoie, dar de
fapt cu un instinct sigur, la relatarea pe două voci a istoriei ultimului secol.
Nimic nu este întâmplător, în fiecare ipostază autorul reuşind să se scrie pe
sine, însă nu oricum, ci ştiind foarte bine cum să se livreze... Şi avem
relatarea poveştii din două puncte de vedere privilegiate, căci Guţă se va
învârti mereu în cele mai selecte medii ale societăţii de dinainte de a doua
conflagraţie, dar şi în primii ani ai dejismului, iar autorul însuşi, după
avatarurile anilor de ucenicie (fiu de ofiţer, devenit deţinut politic, trebuie
să înceapă de la munca de jos...), ajuns în gazetărie şi la Televiziune, este
în situţia să poată observa mişcările la vârf ale noii protipendate
neocomuniste-cominterniste, care face şi mai ales desface în ţară şi în Europa
cea nouă. Rezultă de aici un inventar aprospe exhaustiv al ororilor.
Adevărul este că nu avem revelaţii, de la o pagină la
alta, în schimb avem un şir nesfârşit de confirmări, adăugiri, detalii, căci
autorul probează o dorinţă irepresibilă de a scoate întregul adevăr la lumină,
de a demonta în faţa cititorului infernala maşinărie acţionată de ”roţile dinţate
ale istoriei.” (p.. 570); povestirile se
succed în capitole diferite, apoi departajările sunt eludate, prezentul se
rostogoleşte împreună cu trecutul, într-un vârtej autoritar, de neoprit... Iar
sporul de calitate rezultă din întregul pe care reuşeşte să-l pună în mişcare,
într-adevăr ca pe o roată asupra căreia a fost dirijat şuvoiul apei...
Sunt savuroase notaţiile autoironice, pline de tâlc,
cu privire la situaţia sa de „scriitor de duminică”, prins de alte îndatoriri
presante sau doar consumatoare de timp, în fapt amânând mereu, în aşteptarea
revelaţiei, a decantărilor necesare, dar nerenunţând la gândul că odată
şi-odată se va revanşa, va da lovitura vieţii sale. Lucru ce pare nu numai
posibil, ci chiar îndreptăţit, dacă luăm în calcul modul umoristic sau chiar
necruţător în care sunt trataţi scriitorii cu acte în regulă – şi vom avea
savuroase schiţe şarjate ale unora dintre cei care ocupă cu tupeu prim-planul
vieţii literare, susţinuţi nu atât de talentul lor, care va fi fost real la
începuturi, ci de nesecata lor dorinţă de exhibare, de lăţire pe toate ecranele
televiziunilor...
Un text vast, fără stridenţe, fără gafe. Ferindu-se cu
străşnicie să „literaturizeze”. Cu
documentele pe masă, cu Istoria sinceră
a lui Florin Constantiniu în faţă, Covaliu, alias Ştefan Dimitriu, ia pe cont
propriu repunerea istoriei noastre în adevăraţii ei termeni. Stilul gazetăresc la
care se apelează uneori este subordonat unor comandamente scriitoriceşti.
Din numele prea-transparente atribuite unor personaje
din viaţa contemporană (aşa-numitele „personaje fictive”), asupra cărora
autorul îşi focalizează tirul vituperărilor, se deduce fără greş intenţia
expresă a acestuia de a-i da în vileag pe sceleraţi, cu această încifrare lesne
descifrabilă a numelor – o minimă măsura de prevedere spre a nu fi tras în
justiţie.
Şi totuşi, de unde vine ceea ce ar putea fi considerat
o „dublă măsură” în prezentarea situaţiilor de către cei doi naratori: cum ar
fi de explicat împăciuitorismul lui Guţă şi neînduplecarea lui Covaliu, pe
fondul unei radiografieri de mare exactitate? Această aparentă dublă-măsură
vine din faptul că Domnul Guţă se raportează la un trecut ce nu mai poate fi
influenţat, ci doar înţeles, pe când Covaliu se exersează asupra unui prezent
în ebuliţie, exasperat de irosirea bunelor şanse de îndreptare a situaţiei,
parcă scapată din mână, dar care totuşi e posibil să fie readusă pe făgaşul
just, controlată/corijată, măcar de la
un moment dat încolo.
Cu privire la partitura lui Guţă, autorul ne previne:
„Pentru că, deşi poate să pară, cumva, doar cronica unui lanţ de tragedii şi de
eşecuri răsunătoare, ea rămâne, în cele din urmă, povestea luminoasă şi
pilduitoare a unei victorii prin care un om strivit de istorie, dar neclintit
în convingerile sale de a-şi păstra, în orice condiţii, omenia, reuşeşte să
arunce, peste toate mizeriile lumii, o rază de speranţă şi de încredere”. (p.
17) Ceea ce ar putea să sune tezist, dacă povestea nu s-ar umple, de la o
pagină la alta, de omenesc – un deziderat pe care nu orice prozator îl poate
onora...
Avem astfel o viziune asupra societăţii noastre în
manieră stereoscopică – un procedeu
geodezic prin care două fotografii luate din poziţii succesive sunt privite
simultan, cu cei doi ochi, rezultatul fiind o imagine tridimensională, în relief, care poate să dea seamă
despre realitatea din teren. Iar iubirea de adevăr, de frumos şi de aproapele
este liantul scriiturii, şi este numitorul comun al celor doi protagonişti
ce-şi revendică întâietatea de la un subcapitol la altul, ca doi solişti în
avanscenă...
Nici o ocazie nu este ratată, autorul nu pierde
niciuna dintre sugestiile legate de vocea auctorială, ştie să le capteze, să le
resuscite, să le pună cu ingeniozitate în pagină, menţinând viu interesul la
lectură; el e cu adevărat hotărât „să-şi ia revanşa în scris pentru eşecurile
din viaţă” (p. 29). Dar nu e totuşi doar o relatare nudă, căci întâmplările îţi
ies în cale la tot pasul, observaţiile, sugestiile sar din toate părţile, eşti
vânătorul norocos; primul sentiment este că totul pare etalat pe masă, la
vedere, stârnind curiozitatea cea mai vie; însă trebuie să constaţi că în timp
ce unele explicaţii vin pe loc, altele sunt amânate, vei afla tâlcul lor mai
târziu, în vreme ce alte înţelesuri te ajung din urmă, confirmînd sau nu
propriile bănuieli, intuiţii de cititor coparticipativ. Autorul e neobosit în a
formula încă o dată ideea, dornic să transmită mesajul său în modul cel mai potrivit.
Remarcabile sunt scenele goyeşti, în acvaforte, cu
scriitorii din „insolita rezervaţie” de la Mogoşoaia (p.113), cum n-am întâlnit
nici în textele celor mai temuţi pamfletari din interbelic. Poate că Lasă zilei scârba ei (o altă traducere a
spuselor evanghelistului Matei sună astfel: Ajungă
zilei răutatea ei) nu este propriu-zis un roman, în înţelesul clasic al
termenului, deşi sunt aici cel puţin două romane, ale protagoniştilor, la care
se adaugă şi-al treilea, cel al familiei Lisenthal – Lǿvendhal..., cărora li se
alătură pe parcurs alte fire, complementare, de exemplu cel al poveştii Esterei,
cu un destin pe cât de spectaculos, pe atât de dramatic. Avem oricum de-a face
cu o abordare romanescă totală, de tip
verité, documentaristică, a istoriei ultimilor o sută de ani, dar mai ales
de la primul război mondial încoace. Este în fapt o abordare cu tot curajul de
pe urmă, ca spre a nu rata ultima şansă, acest roman experimental., „romanul-doboş”,
cum îl numeşte la un moment dat Estera(p. 118), acest dans cu cartea, care se
angajează într-un vârtej ce îl cuprinde şi pe lector, „secţionând până-n adânc
veacul care tocmai s-a dus, ca şi începutul acestui nou veac, mai încărcat de
promisiuni, dar şi mai înfricoşător, totodată”. (p.119)
De laudă maxima acurateţe a scriiturii, cu formulări
de mare precizie, unele memorabile; de laudă şi atenta supraveghere a editării,
cu eliminarea până la ultima a greşelilor de literă, devenite teroarea
autorului din zilele noastre (ale calculatorului...).
Acest roman vast, scris în doar 14 luni, reprezintă în
sine rezultatul unui formidabil tur de forţă, căruia nu-i cunoaştem egalul în
literatura actuală...
La sfârşitul acestor consideraţii privind Lasă zilei scârba ei, fără îndoială unul
dintre romanele cele mai importante ale acestor ani, trebuie să recunoaştem că
ne surprinde foarte tare lipsa de reacţie a criticii literare, chiar dezafectată,
cum ne-am obişnuit să o vedem de atâta vreme. Dacă am înţeles că o cronică profesionistă poate apărea la 2-3 ani şi
chiar la mai mulţi ani de la lansarea pe piaţă a cărţii respective, dacă problematica
romanului despre care am dat seamă aici este foarte complicată şi necesită un
răgaz pentru decantări, pentru delimitări (de ce nu?), dacă materia în
expansiune a cărţii se lasă cu greu stăpânită-controlată, dacă ne-am aşteptat
ca abordarea decisă, „în cătarea puştii”, a unor aspecte din stricta
actualitate să fi stârnit vii/multiple reacţii (de contestare, de discreditare
a cărţii şi a autorului ei), tăcerea ce s-a înstăpânit în jurul romanului ni se
pare de rău augur pentru soarta literaturii române. Se încearcă nu doar temporizarea,
ci împingerea în umbră, învăluirea în tăcere a mesajului, a semnalelor de
alarmă trase cu hotărâre? Se schiţează o
conspiraţie a tăcerii care vizează neutralizarea şi învăluirea într-o pâslă cât
mai groasă a tăişurilor multiple? Se mizează pe faptul că punctele de
incandescenţă ale celor câteva sute de exemplare difuzate pe piaţă se vor
stinge, precum tăciunii de pe-o vatră împrăştiată? Ar fi, credem, un semn sigur
că prea puţine mai sunt de făcut şi de sperat...
Cât despre autor, nici nu-l prea mai interesează să-şi
ia toate măsurile de precauţie. O face, pe anumite porţiuni, însă materia ce se
cere adusă în prim-plan antrenează/aglutinează sugestii care pot însemna
riscuri neasumate. Ştefan Dimitriu nu a procedat altfel decât o face îndeobşte
romancierul, când se concentrează asupra subiectului său, când toţi senzorii
sunt orientaţi spre captarea sugestiilor care vin din toate părţile, din
memorie, din subconştient, din asociaţii de idei, inspiraţii, revelaţii,
simboluri şi semne. În aceste momente de graţie, strategiile sale se exercită
la nivelul scriiturii, în căutarea optimului de transmitere a mesajului. Nu
înseamnă că autorul a ignorat cu
desăvârşire orice risc. Singur simte că a aruncat pe piaţă o materie efervescentă,
acidă, corozivă, destabilizatoare, cu adresă la persoane şi funcţii şi sisteme
de relaţii mafiote. El poartă la sine, ascuns sub cămaşă, stickul în care a
salvat textul, în diferite faze ale redactării. La o primă lectură, în faţa
soţiei de moment, penibila Lenormanda, o fiinţă imposibilă precum o sugerează
şi numele, a produs reacţii de-o violenţă incredibilă: ricanări, ameninţări,
aruncarea în stradă a nerecunoscătorului/ticălosului scrib... Continuă să scrie
la intervale, în taină, ca un răufăcător. Prietenul de cursă lungă, Domnul Guţă,
nu mai este în viaţă ca să-l încurajeze. Când află despre roman, un gazetar de
tristă faimă încearcă să-l ridiculizeze; Şerban, colegul de suferinţe literare,
are la rându-i o reacţie de frustrare, poate ar fi vrut el însuşi să atace
subiectul, considerându-se la fel de îndreptăţit să-l valorifice; numai Estera
îi sugerează să se implice plenar în scrierea romanului, fără totuşi să
urmărească îndeaproape fazele elaborării lui. Procesul în sine al creaţiei are
ceva tainic, de neîmpărtăşit, căci este unic, irepetabil, urzit din atâtea
infinitezimale, depinzând de umori, de inspiraţie, de temeri superstiţioase.
Avem în textura romanului referiri la toate aceste aspecte. Scrierea unei opere
este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate
explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă... O
aventură pe cont propriu, prin excelenţă, în care nimeni nu-l poate însoţi pe
scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie. Nu altfel vede
lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci
decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când, în fine, Estera, pornită după
cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă
din mers îndemnul încurajator: „Cred că a sosit momentul să te-apuci serios de
roman!”, se face că autorul ajunsese de-acum la ultimele fraze. Şi nu oricum,
ci ca învingător. Ion Lazu
RADIOGRAFIA UNUI VEAC
Apariţia, în urmă cu câteva săptămâni, a romanului
„Lasă zilei scârba ei” de Ştefan Dimitriu, este fără îndoială nu numai
evenimentul editorial al verii sau al anului, ci mult mai mult decât atât. Într-o
vreme în care romanul românesc al ultimelor decenii se află într-o cumplită
criză de identitate şi de credibilitate, încercând – cu rare excepţii – experimente
dintre cele mai fanteziste şi mai sterile, fapt remarcat de altfel şi de
critica noastră literară cea mai avizată, Ştefan Dimitriu ne pune în faţa unei
cărţi de-a dreptul monumentale (şi în formă, şi în conţinut), în care sunt
radiografiaţi, din unghiurile cele mai diverse şi mai incitante, veacul abia
încheiat şi cei câţiva ani din veacul abia început. Este în acest roman atâta
viaţă, atâta clocot, atât adevăr şi, în acelaşi timp, atâta responsabilitate pentru
cuvânt, dar şi atât firesc şi atâta frenezie a autorului de a-şi împărtăşi trăirile,
experienţele, revelaţiile, într-o pendulare permanentă de la dramă la comedie,
de la farsa sinistră la bocet, de la deznădejde la înviere, de la prăbuşire la
extaz, încât cititorul, oricare ar fi el, se va simţi cucerit încă de la
primele pagini de titanica forţă a acestui scriitor care, modelând ca nimeni
altul în magma întâmplărilor unui veac, ne dăruieşte, cu această nouă apariţie
a sa, nu numai cartea de vârf a unui autor, ci şi cartea de vârf a unei
literaturi. Nadia Pandrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu