PETRE PANDREA – SCHIŢĂ DE PORTRET

Fiu de orăşeni cu origini rurale şi cu o casă de copii, PETRE PANDREA (pe adevăratul său nume, Petre Marcu) a văzut lumina zilei în oraşul Balş, judeţul Romanaţi (azi, Olt), la 26 iunie 1904. Urmând pilda unui văr mai mare, Neica Tudor, mort din nefericire în Primul Război Mondial, frecventează mai întâi cursurile faimosului Liceu Militar de la Mânăstirea Dealu, unde se bucură de şansa de a-l avea ca director de studii pe cunoscutul filosof Nae Ionescu, într-o vreme de entuziasm cărturăresc al acestuia, când încă nu fusese contaminat de ideologia extremei drepte. Dar cariera de militar nu-l atrage pe tânărul Petre Pandrea, astfel că pentru ultimul an de liceu şi bacalaureat se transferă la Colegiul Naţional „Regele Carol I” din Craiova. Urmează apoi, timp de trei ani (1923-1926), cursurile la zi ale Facultăţilor de Drept, Litere şi Filosofie din Bucureşti, ca şi cursul de Istorie Antică şi Arheologie al lui Vasile Pârvan, obţine licenţa în Drept cu magna cum laude, şi, după un fructuos stagiu de practică (şase luni), în calitate de secretar al cabinetului de avocatură al profesorului Anibal Teodorescu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai respectaţi maeştri ai barei româneşti, pleacă pentru şase ani (1927-1933), cu o bursă de studii obţinută prin concurs, la renumite universităţi din Germania, Franţa, Italia, Austria, Cehoslovacia, Varşovia, unde se concentrează în primul rând asupra Enciclopediei Dreptului, dar urmează în acelaşi timp şi cursuri de Economie Politică, Metafizică şi Sociologie, întorcându-se în România cu un prestigios Doctorat în Drept, obţinut la Berlin, cu un bagaj cultural academic de invidiat şi cu o mare dorinţă de a se implica în rosturile cele mai adânci ale ţării.

Toată această perioadă a studiilor universitare este marcată de nenumărate activităţi ştiinţifice sau publicistice de o impresionantă consistenţă şi diversitate, care încep să dea măsura alcătuirii complexe a acestui tânăr studios, cu o mare rigoare în ceea ce priveşte cheltuirea timpului, cu o imensă capacitate de efort intelectual, cu o fenomenală uşurinţă de asimilare a limbilor străine, cu o nestăvilită poftă de lectură şi cu o puternică personalitate creatoare. Astfel, în 1928, împreună cu alţi doi colegi de studenţie berlineză, publică, în revista „Gândirea” din Cluj, Manifestul Crinului Alb, care, dincolo de teribilismul vârstei, este încercarea de găsire a unui drum autentic, neconvenţional, în gândirea, literatura, arta şi cultura românească, ferit de servituţi şi de ipocrizii tradiţionale sau de conjunctură, un drum mai curat şi mai drept, corespunzător cu aspiraţiile tinerei generaţii de cărturari români, în perspectiva unui viitor încărcat de promisiuni, dar şi de grave ameninţări.

Tot în acea perioadă, în paralel cu activităţile studenţeşti, îndeplineşte o vreme şi funcţia de ataşat de presă al Legaţiei române de la Berlin. În această calitate, face un voiaj la Paris, pentru a-l cunoaşte pe Brâncuşi şi a-i propune să deschidă o expoziţie personală în capitala Germaniei. Demersul oficiel nu-i reuşeşte, dar Brâncuşi îi oferă în schimb tânărului de 24 de ani, „cobiliţar şi european” ca şi el, prietenia şi inima sa pentru o viaţă. Aşa  se va naşte, peste câteva decenii, trilogia critică şi memorialistică închinată marelui sculptor român. În 1929, la cererea expresă a lui Nicolae Iorga, Petre Pandrea descoperă, după adevărate aventuri prin tainiţele marilor biblioteci apusene, Cronica germană a lui Ştefan cel Mare, întocmită de Albertus Schendl, unul din medicii domnului moldovean. Este vizitat la Berlin de profesorul G.C.Mironescu, care l-ar fi vrut continuatorul său la catedra de Enciclopedia Dreptului, ca şi de profesorul Vasile Pârvan, care văzuse în el un strălucit urmaş în domeniul studiilor arheologice. De altfel, în mediile cărturăreşti ale vremii, pe o plajă extrem de largă, de la Nae Ionescu ori Nichifor Crainic la Zaharia Stancu ori Geo Bogza, Petre Pandrea este văzut ca „noul Iorga” al culturii româneşti.

Întors definitiv în ţară în vara anului 1933, el renunţă însă la ideea unei cariere diplomatice sau universitare, şi se dedică profesiei de avocat, cât şi îndeletnicirii de jurnalist de stânga, performând pe ambele fronturi. Ca avocat, ca slujitor al dreptăţii, se consideră din capul locului „un medic de leproşi penal”, intrând ca apărător în cele mai complexe şi mai primejdioase cauze şi punându-şi în joc chiar şi libertatea sa, atunci când are convingerea că sunt ameninţate capetele unor nevinovaţi. În acelaşi fel este tratată şi jurnalistica sa: ca un crez şi ca o misiune. Ani la rând, Petre Pandrea şi-a scris zi de zi editorialele şi articolele sale de atitudine, avertizând continuu opinia publică asupra ascensiunii fascismului şi nazismului.

Dar visul său era acela de a se realiza ca scriitor, printr-un roman-fluviu, printr-o Patetică valahă, cum o numeşte el, care să adune „în brocartul ei” toată istoria vremurilor cumplite pe care le-au trăit marii noştri înaintaşi, începând de la anonimii anticelor pietre funerare şi până la George Enescu, Ştefan Luchian, Constantin Brâncuşi sau Mateiu Caragiale. În aşteptarea momentului când avea să-şi găsească răgazul de a da viaţă acestui monumental proiect, Petre Pandrea adună cu migală un vast material documentar şi, în acelaşi timp, îşi exersează stilul în renumitele sale „Portrete şi controverse” dar mai ales în jurnalele intime, care aveau să-i aducă, în cele din urmă, faima sa de neîntrecut cronicar al timpului său, dar şi grele detenţii în închisorile comuniste.

În 1944, când România intra în întunericul comunismului de tip sovietic, Petre Pandrea avea 40 de ani, o vârstă a împlinirilor şi-a certitudinilor. Înţelegând foarte repede deosebirea fundamentală dintre socialismul teoretic, pentru care militase ani în şir, şi socialismul real, adus de tancurile sovietice, el refuză să colaboreze în vreun fel cu regimul politic instaurat samavolnic în ţară, deşi foştii săi asistaţi juridic, ajunşi la pârghiile de comandă ale Puterii, îi propun demnităţi dintre cele mai înalte, printre care şi aceea de ambasador al României la ONU. Intrînd însă 䳮o䱧c䳯o䳧m乯c乼!偭e偻c勼i勿!勣u勢aᙿu噯s噭u圧ţ奯m奵!姿s姵m嫹i嫽!屽m尺s巷m峷o巭!᧫s忯e忯o恣i息s惹q惺i找c承q癩i癭o盶!盷a桬e砥e穭!穯m絿m絩c緭s綮!繯i繬i绵ã绮e羰m翱i翼e翽q蛵s蛶e螯 蟥u諾u詼ï諾!諳ă蹬i蹭e軣u軶i郺uჿa酾e酿o鏳-鏤c鏶u鏷ş镹!闿o镫w镭a蕳a镱e闥!闾i阱c陷!靾i靭!顾e顿u顷u顨m顿c顽sᩴa驵e髳!鋴e鬴g鯷o魶i魺e鬹ş魻!魼e鬽a魿ţ魿u魮e魭!魲e魯u魷u魫e魭a魯c魭q魱s魵!Űo⇬i郼kţă⇠ş都#ųo⇣i都oă,⇠p都oŴr⇵ ჼsťp⇴a곽gĠş⇩ 곭fťv⇃r꒯"čT⇯a곽gĠa⇣e㩷vݥa⇠a㩶gɡu⇠s㭷/ɩ ⇡d㩷c̃ ⇤o㩷ăȠr⇵i㩾ăŴo⇡r㩷"ųt⇡g㩿kĠd⇥ 㫾nգh⇩s㩿cŲe⇠p곯nࡩt⇩c궏:Ġp⇲i⩿wͬ,⇠f㭷ră ⇮n꣯cɤr⇡r곭"Ūu⇲i곭kѣă⇠ş㩿"Ŧă⇲ă겭c੯n⇤a곭nšr⇥,겭îŮt⇲e㩶3Ĵ ⇡p곿k୬i⇥ 경;Ĵ8⇭1경"Ůo⇩e㩿bŲi⇥ 경;ี2⇻ 곭nĠd⇯i곭gɡ,⇠î㩾vŲe⇠2겿"ᝯc⇴o곭bŲi⇥ 경;ȵ8⇭1㩿"šp⇲i곭k॥ ⇱9겿6Ĭ ⇰a⳿vɥ ⇡ ᩷nťi⇠c⳯nͤaⅭn궇rũ ⇬a겭3ȵ ⇡nみ"Ťe⇠mꓽnൣă⇠s⡭nni⇣ăࢭ"ͰeǮt㩶wĠu⇮ 곽r॥t⇩n곿"ţo⇭p걬oŴ Ǯm㩴oŴr⇩v곭 ᅯrǢn곭wũr⇩i격sůc⇩a㩾kųtǥ.貭Îɮ ⇴oꓽcŬ,ⅠpꓭsŴeƠz㡷cť ⇡nꓭ"౤eƠp豶kźoîiⱭrat⇠p᩿nũt⇩c谭"în⇠u೮gŬe⇠d賭nȠc⇥l㩧"maǩ 곯wѭp⇬i공gĠt⇥m⣯kţe⇠c᡿oŵn⃩s賽gĺ ⇏c⳯gŬe⇠Mᩧrࡩ,↠P⡿vťş⇴i겭"́i⇵dಭ ŕrǡn賽s e⇴c᩾"DaDz ⳯kխiⅣ ꣯wĭi⇠p㩿cŴeǠf㩶âŮgǥ ⱯoŮş⇴i곭nţa⁠s걭 Ťe↠o੿"Ŭi⇢e⳿.℠C⇨i곭rĠş⃩ 곯nĠa⇣e㩾eĠî⇮g곿oźi⇴o곭rť ⇣o⳯fɩţ⇩i㩾"ťl⇠rⶋo௢nǥ ⓵nĠp⇯r걽/ɤr⇡p㡧nĠaǬ ⣽o͡n⇩s곭wŬu⇩ 곯wɤi⇣i᩷rĬ ⇣a겭şѩ ⇡l겭wŭa⇮i곿oɵl⇵i≾"înⅠg곭nͥr⇡l꒯"Łs⇴f곭n̬ ⇴i㩯p dǥ 곽cࡴr⇵ ⣭nũ,⇠î걯vѲeⅠd≧cťm⇢r곭g 1ⅹ4Ⓗ/Ůo⇩e곭bri⇥ 㩳;ĵ2⇬ ⡭c̠p⇲oꓽwŮe⇲e೩"Ѧo⇳t㩷nŵi⇠pⱿk᝭-⃭i곮kųt⇲uಭMͩhši㉾"ōaǮo賭nࡥs⇣u겭"ťsⅴeꢭcŬe⇳ ⣾nĠu⇮aᩮkŭiŴa곽g␠PDze⷟gŤi⇮tⳭ"ɡl℠A㩷cŤeⅭi곭k༠d⇥ 곻uŢ ⇐ă곭âɮt⃠dቧ"Ŭa↠O곯nብl⇥ ్aŲi⇬ Ɐ"ɩnⅳt㩯tuţ⇩e겭c㭯n⇳t⃭vŵiⅴăⲭcѤ ⇨o㩧"ŤeǠf೭o፡r⇥a견kŮtⅥl㩷cɴu⃡l㩿văţ⇩i겭rͯmǢn꣭şŴiǠa賯wnsŃ ㉾cĠoǣn궏.ࠠp⇲iⱯvŲe⇠c곭rť ⅟i㨴oŵl⇣iⲭcţaǤeⳭkţiⅥn걭"ţu⇠s꣼cŴe⇠v곭chi⇠dⳭ"ųe⇲v곭cũu⃮ 곏nĠa⇣eⳭstăⅠc곭nũt⇡t賭.Рe⇬ ㉯rŧaⅮi⳿g͡z⇃ ꓿gźi⇳t곭nţa⇠p㩲kŮ ⇣u賭vյr⇃ 귟k s⇰iⱿkɴu⃡lみvatť,겭îŮs⇵f곭gţi⇮dꂭrͲi⇮ 㡷zťm⇰l蓽nဠs⇃uꢩrťr⇳o곯cɬ ⇦u㡶vŵnⅯaꣿgܠd⇥z곯cŴe⇲i겭cţa⇤e㩿kţeŬ ⳮnРc⇡r곭.ĠaǬă㡶wŲi⇠d᩷"ťl↬ 㩷gਠrⅥm೭rţă⇠î⓯"ɭo⃤ ᩤgos⇥b⣩v̠p⇲iⳭvťn⇵l갭s̃uǬ 㩖gŴrǥ ◯uţe⇡.ⲍOši⇠t꣯rźi⇵,갩fŵpă 1962, când condiţiile de detenţie se mai relaxează, scrie în închisoare două din cărţile sale fundamentale: „Reeducarea de la Aiud” şi „Garda de Fier” (aceasta din urmă, ca rezultat al asistării la spovedania căpeteniilor legionare, la care fusese chemat să participe, ca neutru, împreună cu părintele Dumitru Stăniloaie). Tot atunci concepe şi aşterne pe hârtie şi primul volum, Neica Ioniţă Paşoptistu, din mult-visatul roman-fluviu Patetica Valahă, pe care-l trimite, din închisoare, Editurii de Stat Pentru Literatură şi Artă. Editura nu publică însă romanul puşcăriaşului. Ba, mai mult, îi pierde unicul exemplar al manuscrisului. Nu ni s-a păstrat, ca mărturie a acestui moment, decât scrisoarea de însoţire, adresată lui Alexandru Balaci, director-adjunct al ESPLA, dar rămasă în custodia Securităţii. Din ea aflăm că volumul Neica Ioniţă Paşoptistu, a cărui acţiune era plasată în perioada 1833-1877, se situa oarecum în mijlocul „fluviului” său romanesc, întrucât, cronologic vorbind, înaintea acestuia, după definitivarea grandiosului său proiect, urmau să fie aşezate romanele Neica Ioniţă Clăcaşul (1504-1539), Ioniţă, Căpitan de Plai (1601), Ioniţă, Cavaler Floare de Crin („epoca Brâncoveanului”), iar după Paşoptist aveau să urmeze Tragedia de la Mărgăriteşti („momentul agrar 1880”), şi Popa Ioniţă, nepotul paşoptist (1880-1907). Mai departe, spune Petre Pandrea în scrisoarea sa, „strănepotul” este prezent în Monografia Mandarinului Valah (1 volum) şi în Universitatea din Aiud (Jurnal intim, 1961-1964)”, ceea ce ne indică faptul că acest „strănepot” era chiar el.

Din nefericire, romanul său fluviu, aşa cum îl concepuse el, nu va avea niciodată răgazul să-l ducă la bun sfârşit. Dar iată că, în ciuda a tot ce trăia şi credea despre sine, în ciuda umilinţelor şi a deznădejdilor de tot felul, între care cea mai cumplită era aceea de a nu-şi putea realiza, în scris, opera vieţii sale, miracolul se produce, fără ca el să-l vadă. Astfel, fiecare rând jurnalier sau memorialistic pe care el îl înghesuie, zi de zi, în caietele sale de dictando, fiecare mărturisire pe care-o face, fiecare întâmplare pe care-o evocă, fiecare gest pe care şi-l analizează, fiecare atitudine pe care şi-o afirmă, fiecare personaj pe care-l descrie, fiecare eveniment politic la care se referă, fiecare colţ de natură pe care-l fixează în cuvânt se constituie până la urmă într-un veritabil roman-fluviu, de o neasemuită profunzime şi de o stranie frumuseţe. Un roman cu sute, dacă nu cu mii de personaje, al căror erou principal este autorul însuşi. Un roman şlefuit, asemenea diamantului, pe nenumărate feţe. Un roman dramatic dar şi duios, sarcastic dar şi sentimental. În cele din urmă, un roman grav. Un roman scris arareori „în dulcele stil clasic”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, având cel mai adesea înfăţişarea unui jurnal, al unor însemnări zilnice, al unor note grăbite, pentru mai târziu, dar, de foarte multe ori, un dosar-de-existenţe-umane, un roman epistolar, un roman „petiţional”, un roman portretistic. Pe de altă parte, un roman social, istoric, politic, psihologic, de epocă, de moravuri, de creştere, de viaţă adevărată, de dragoste, de ură şi de revoltă. Dar, în cele din urmă, de victorie împotriva uitării! Un roman al cărui titlu nu poate fi altul decât Patetica Valahă! Unul din cele mai originale, mai solide şi mai complexe romane ale literaturii române. Care nu respectă niciunul dintre canoanele genului. Dar tocmai de aceea de neîntrecut. Pentru că el se încheagă, cu geometria sa variabilă, în mintea fiecăruia dintre noi, cu fiecare pagină, cu fiecare rând, cu fiecare cuvânt.

Într-o lume „de amurg şi de viermi”, când, aşa cum spunea la un moment dat, „pe un umăr se uită Securitatea, pe altul Istoria”, în scurtele perioade de libertate relativă şi provizorie, Petre Pandrea se retrage în turnul său mandarinal de ivoriu, de unde are privilegiul să privească departe, în urmă sau înainte, dincolo de hotarele timpului său, pentru a ne striga cu durere, de-acolo, de la înălţimea conştiinţei sale de trist învingător:; „Sunt singurul şi ultimul om liber din ţara valahilor!”